Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Lupta cu artificiul de Gheorghe Grigurcu


Lirismul Mariei Urbanovici participă evident la mişcarea, îndeajuns de amplă azi, a depoetizării, a reorientării către “proză” a unei poezii ameninţate de artificiul “distins”, de elevaţia factice, căutînd a înlătura asocierile, după cum declară d-sa, “tocite, umflate sau golite de sens”. Poeta se apropie de lucruri cu o atenţie a descriptorului mai curînd decît cu o dispoziţie a contactării lor fantaste prin metaforă, atitudine ce nu exclude, ci dimpotrivă sporeşte, un ataşament emoţional. Căci în măsura în care antipoezia e o ironie la adresa poeziei, ea ni se înfăţişează adesea, în chip compensator, vascularizată, în pofida asperităţilor ei, de-o sensibilitate existenţială care se poate dovedi o faţă acceptabilă a “sentimentului” devalorizat de poetica modernă. Paradoxal, ironia care e o aneantizare, se ţese din materialităţi mărunte dar palpabile, din gesturi anodine dar precise, care transmit fiorul vieţii: “Umeraşele nichelate susţineau povara veşmintelor de zi cu zi,/ care ne feresc să părem mai goi decît sîntem./ Femeia fără să vrea îşi lăsase pardesiul cu faţa deschisă spre interior/ obligată să asiste la ritualul/ ce avea să se desfăşoare. Cealaltă haină mai discretă şi mai temătoare,/ dar cine ştie cîtă impasibilitate ascundea,/ era întoarsă cu spatele, vorbind de nişte umeri puternici, bărbăteşti./ O tăcere duşmănoasă ne încleştase gurile, priveam inexpresiv,/ mîinile erau antrenate în gesturi/ cărora nu voiam să le dăm nici o semnificaţie” (Drumul cel mare). “Inima” blamată, într-o formulă faimoasă, de către Edgar Poe, se insinuează în ceea ce am putea numi mitul concretului.

Pe acest fundal al naturaleţii asumate, ergo al eşecului unei calofilii inerţial notate cu semnul plus, are loc însă procesul invers, al poetizării insignifiantului, derizoriului, efemerului. Relaţiile acestea izbite de discredit revin în circuitul poetic, graţie simplităţii, purităţii lor originare. Umilinţa le acordă aura sa izbăvitoare. Refuzată pe o cale convenţională, poezia se reconstituie pe calea spontaneităţii, favorizată de abordarea unor reprezentări prea puţin frecventate, marginale. Ferită de uzură, lumea obiectelor neînsemnate trezeşte conştiinţa din letargia poncifelor redundante: “Mereu faţă-n faţă cu pagina goală, minutarele zac neatinse de praful insomniei şi de pe targă se rostogoleşte buchetul de crini.// Cîte zorzoane într-un decor pustiu, eu zac mototolită în cel mai jalnic colţ,// aştept să se deschidă uşa, cu fascicolul orbitor de lumină şi vocea mult aşteptată să spună: e timpul, hai!” (Povestiri despre nimic). Repoetizarea se petrece pe muchia dintre obiectivitatea sentimentală a realului şi subiectivitatea estetică a irealului care n-ar putea lipsi din nici un text cu semnificaţie literară. Izgonirea unor clişee poetice nu înseamnă izgonirea poeziei. E doar o reechilibrare a limbajului poetic care, tentat de-o progresivă derealizare, s-a îndepărtat nu numai de “modelul” realităţilor tot mai învăluite într-o plasă de corespondenţe şi de aluzii pînă la sufocarea lor, ci şi de propria-i substanţă, prin prea stăruitoare exerciţii de artificializare, de subţiere, de evanescenţă. Concretul existenţei îşi cere drepturile. Dar poezia astfel refăcută nu devine “realistă”, limitîndu-se a se inspira din aspectul de organicitate al realului, din tensiunea misterioasă ce-l specifică: “Mi-e ruşine să-ţi dedic un poem, trandafirii m-ar zgîria,/ brazii m-ar înjunghia.// Cît de mult le-am jurat eu iubire şi sîngele meu niciodată nu a reuşit să devină clorofilă, ah, această tandreţe risipită prin cusătura buzunarelor, dată firimituri la porumbei s-o ciugulească în timpul vizitei la prînz, lîngă pervazul ferestrei. Nu trăiesc, zburătoareo, îi spun, du-mă la maimarele tău// pe care eu îl numesc Francisc al găgăuţilor, spune, că o rodie a plesnit de necaz şi a vărsat seminţele pe cîmpuri. Şi curge sînge!” (ibidem).

Ia naştere astfel un spaţiu ambiguu, al respingerii şi atracţiei, al eliminării şi al recuperării idiomului poetic. Poeta cultivă variaţiuni pe teme diverse, aidoma acelor cópii pe care pictorii moderni le fac uneori după tablourile unor înaintaşi, îngăduindu-şi schimbări, imixtiuni ale viziunii şi tehnicii lor proprii. În felul acesta întîlnim motive simboliste tratate prin mijlocirea notării unor senzaţii acute, rescrise într-un cod al concreteţii: “oricare femeie care venea în camera lui Fra, habar n-avea ce-o aşteaptă./ Fra era un tînăr de bună credinţă, hrănit cu spuza notelor/ şi cu oftatul diejilor şi bemolilor, trăise în luxul imaginaţiei,/ slujea timpul foarte precis şi cu mult simţ gospodăresc,/ iar la rîndul său, timpul trecea razant pe lîngă obrazul lui,/ neatingîndu-l, doar lăsîndu-i în urmă un tremur de aer rece,/ asemănător unei mingii, care te pasează în goană,/ Cîte-o blondă, cîte-o brună îl mai vizita din cînd în cînd/ fără nici un motiv, care ascundea totuşi în coaja lui/ ridicolul propriei sale condiţii./ Frumuseţea lui Fra emana efluvii magnetice,/ privirile de cameleon verzi, cu irizaţii de păstrăv le ademena pe femei/ într-un cerc atît de etanş, încît,/ dacă ar fi dorit apoi să se sustragă, nu s-ar fi putut comite/ nici o concesie, neexistînd nici o fisură./ Ele veneau pe rînd, el le conducea condescendent, ţinîndu-le trena/ cu grijă într-o mînă, să nu-i măture cele şaizeci şi patru de scări, spre mansarda paralelipipedică, semănînd mai degrabă cu un buncăr/ decît cu o locuinţă./ Toate rămîneau surprinse, cînd deschizînd uşa vedeau acolo,/ aşteptîndu-le o statuie cutremurător de frumoasă,/ care sta într-un colţ,/ într-un spaţiu de pedeapsă. Liniştea din jurul ei/ era atît de perfect armonizată, ca moleculele de untdelemn, formînd o plasmă translucidă, suav gălbuie” (La o statuie). La rîndul lor, starea de criză a fiinţei, angoasa, spaima în faţa golului nu se exprimă printr-un patetism descărnat, printr-o fierbere de abstracţiuni, cum se mai întîmplă, ci pe un portativ al factorilor cotidianului, al unei domesticităţi ce le insuflă verosimilitate. Autoarea intuieşte că pentru a accede la poezia ce ar putea-o reprezenta nu se cuvine a se îndepărta de materialităţile familiare: “Trosnesc pereţii, cade faianţa, plesneşte gresia, duritatea gîndului, intensitatea ideii străpunge ca un sfredel, ca un tunel pătrunde peste tot,/ nu mai este lumina, nu mai este întunericul, nu mai este nici un palpit/ nici un sentiment, nu mai este nimic, ci doar acest vacuum, acest deşert,/ această singurătate, care-şi rodeşte şi îşi înmulţeşte celule gelatinoase/ fibroase – magma unui vulcan care stă să erupă, de sub covor, de sub cărţi,/ printre tablouri, gălbenele, frunze uscate” (Povestiri despre nimic).

O modalitate convenabilă a acestui lirism impregnat de real este jurnalul. Maria Urbanovici înregistrează ce i se întîmplă în cutare ocazie, “cîntă” ocazia însăşi. Datele nude apar uneori mai relevante decît comentariul ce le însoţeşte: “Pe strada Scoufa, nr. 23 în Atena,/ între Kolonachi şi Lycabet, am să merg într-o zi, la casa lui Elytis.// Cînd pun punct, după această propoziţie ochii mi se umplu de lacrimi şi chiar mai departe, cînd înaintez aici pe coala de hîrtie, plîng.// L-aş fi putut întîlni, am ratat din grabă şi inconştienţă întîlnirea cu el.// Să-l vezi pe omul care scria «gura ta rosteşte cu patru sute de trandafiri...», să-ţi imaginezi că numai dacă l-ai fi atins, un cutremur magnetic ţi-ar fi smuls fiinţa din rădăcini şi apoi în clipa trezirii să redevii nou născutul care va şti în adevăr, înaintînd în viaţă să pună preţ pe ea” (Un hipertext îndrăgostit). Aci intră şi notele de lectură, cu implicarea, caldă moralmente, a mărturiei de sine: “Stărui de-atîta vreme asupra studiului despre diferenţă şi repetiţie la Gombrowicz şi Deleuze.// Pe măsură ce înaintez, intuind perfect comedia literaturii transcrisă de polonezul meu preferat, înţeleg că eu însămi sînt o rotiţă stricată în angrenajul ei deşi îmi propusesem prin munca de furnică anonimă şi perenă să-i prind măcar un atom din normalitatea presupusă.// În cazul celui mai cumplit eşec să aibă cel puţin adierea unei drame.// Deleuze a reuşit şi a înţeles cel mai bine acest simptom, n-a reuşit să reziste efectului şi s-a sinucis” (Arvună-Sufletul). Menţionăm de asemenea o sarcastică la culme “copie după natură”: “Stă ca o lăcustă la masa încărcată de roade// Şi numai pridideşte a se înfrupta, îi trosnesc pe furiş măselele, se îmbuibă din partea altora şi se umflă pe zi ce trece, defilînd printre noi, după ce a aruncat pe fereastră osul despovărat de carne, carnea puterii,// carnea împătimirii, care-i umflă sîngele negru prin vene.// Cînd se priveşte în oglindă, să-şi adulmece şi să-şi admire măreţia îşi descoperă copia fidelă, o broască urîtă, mirositoare, care lasă în urmă pămîntul din pîntec şi creier” (ibidem). Nu ne putem împiedica a ne gîndi la un lider politic ultramediatizat al momentului...



Maria Urbanovici, Ce-ar fi să-i dezbrăcăm sufletul? Fabula rasa II, Ed. Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2003, 126 pag., preţ nemenţionat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara