Numărul celor care au făcut închisoare din motive politice în România comunistă se ridică la 2.000.000. Dintre ei, 200.000 au murit în timpul detenţiei, asasinaţi în sensul propriu al cuvântului sau supuşi unui regim de exterminare de o cruzime nemaiîntâlnită. Alte mii de oameni nevinovaţi (poate zeci de mii, poate sute de mii, nimeni nu va şti vreodată exact) au fost fie împuşcaţi pe stradă, fie urcaţi cu forţa în tren şi expediaţi în URSS, unde li s-a pierdut urma. (Câte un supravieţuitor mai apare din când în când şi acum, ca un spectru întors din Infern.)
Cum au fost aleşi toţi aceşti candidaţi la moarte din masa de cetăţeni români? S-au invocat, la vremea respectivă, diferite criterii, din dorinţa grotescă de a se păstra aparenţa de justiţie. Judecând însă acum faptele dintr-o perspectivă istorică, ne dăm seama ce anume a contat în realitate. Unii au fost luaţi aproape la întâmplare, ori de câte ori reprezentanţii autorităţilor au intrat în panică şi au vrut să intimideze populaţia. Cei mai mulţi, însă, au plătit, cu libertatea sau cu viaţa, îndrăzneala de-a fi fost cinstiţi şi demni, inteligenţi şi cultivaţi, harnici şi bine situaţi în societate, constituind un termen de comparaţie - incomod ca un denunţ - pentru impostorii aduşi la conducerea ţării de forţele de ocupaţie.
Această acţiune criminală sistematică îndreptată împotriva oamenilor valoroşi din punct de vedere profesional sau moral, asociată cu faptul că mulţi dintre ei, nemaisuportând teroarea, au plecat din ţară definitiv, a avut un efect catastrofal asupra evoluţiei societăţii româneşti. Practic, calitatea populaţiei din România a scăzut într-un mod sensibil, ceea ce ne influenţează şi astăzi într-un mod negativ existenţa, fără şanse de redresare în viitorul apropiat. Dacă în prezent suntem exasperaţi de degradarea fără precedent a stilului de viaţă din România, trebuie să ştim că la originea acestei stări de lucruri se află politica barbară de distrugere a civilizaţiei româneşti, desfăşurată timp de aproape o jumătate de secol (1945-1989) de ocupanţii sovietici şi de complicii lor din România, grupaţi în partidul comunist şi în Securitate.
Este foarte important să ştim ce s-a întâmplat. Din nefericire, însă, nu prea ştim. Alte popoare îşi inventariază, cu o minuţie justiţară, victimele actelor de opresiune din trecut. Noi, deşi am fost supuşi unui adevărat genocid, trăim nepăsători exclusiv în prezent, surzi la vaierul celor două milioane de compatrioţi ai noştri de acum câteva decenii, pe care îi întemniţăm astfel încă odată, într-o sumbră şi friguroasă amnezie naţională.
Dicţionarul cu titlul Victimele terorii comuniste (din care publicăm în paginile 12-13 ale revistei, în avanpremieră, câteva extrase) reprezintă, alături de Asociaţia foştilor deţinuţi politici din România, revista Memoria, serialul TV Memorialul durerii şi Muzeul Victimelor Comunismului de la Sighet, una dintre puţinele forme de luptă cu uitarea generală. Autorul lucrării, Cicerone Ioniţoiu (născut la 8 mai 1924 la Craiova) a fost el însuşi închis multă vreme, petrecându-şi prin penitenciare şi lagăre de exterminare 10 ani (din cei 26, la câţi a fost condamnat în total, pentru "vina" de-a fi făcut poarte din conducerea organizaţiei de tineret a PNŢ).
Şi în închisoare, şi în afara ei, Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, refuzând să moară şi devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. în 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d'Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa. Nimeni nu ştia că expatriatul trecea graniţa cu mai multe microfilme ascunse în pingelele pantofilor. Acele microfilme conţineau informaţii despre mii de oameni nevinovaţi care suferiseră sau muriseră în gulagul românesc.
A fost doar începutul. în străinătate, Cicerone Ioniţoiu a continuat să adune şi să sistematizeze informaţii, publicându-le în volume de mare răsunet, ca Morminte fără cruce, Persecuţia bisericii din România sau Rezistenţa armată a românilor împotriva comunismului între anii 1944-1960. După 1989, această activitate de maximă importanţă - care ar fi trebuit să intre în atribuţia unei instituţii de stat, cu un personal numeros - a fost susţinută de cercetătorul solitar cu şi mai multă fervoare, incluzând şi strângerea de date referitoare la eroii revoluţiei decembriste.
Cicerone Ioniţoiu a îmbătrânit. A ajuns să aibă mari probleme cu inima şi a trebuit să se supună unor intervenţii chirurgicale dificile, dar tot nu s-a dat bătut. Vine frecvent în România şi face în continuare o muncă sisifică, investigând arhivele închisorilor, tribunalelor şi spitalelor militare, cercetând inscripţiile de pe monumentele funerare şi documentele aflate în păstrarea administraţiei cimitirelor, explorând presa vremii şi, mai ales, consemnând ceea ce-şi mai amintesc supravieţuitorii anilor de teroare.
Dicţionarul reprezintă numai una dintre operele sale de salvare a memoriei colective. Autorul a mai elaborat în ultima perioadă studii de mare anvergură, bazate pe o documentaţie impresionantă, despre revoltele ţărăneşti împotriva regimului comunist, despre armata de torţionari folosită de acest regim pentru lichidarea adversarilor politici, despre viaţa şi moartea lui Iuliu Maniu etc.
Dar dicţionarul constituie poate cea mai importantă realizare a sa. El reprezintă sinteza unei munci de o viaţă şi finalizarea unor laborioase etape pregătitoare (din care au rezultat, printre altele, dicţionarele parţiale, referitoare la anumite categorii de deţinuţi politici: femei, preoţi ş.a.m.d.).
Lucrarea a fost revizuită cu atenţie şi rigoare de prof. univ. Florin Ştefănescu, care şi-a cheltuit la rândul lui mii de ore din viaţă pentru a compara şi ordona informaţiile, pentru a le mări gradul de precizie, pentru a duce cât mai mai departe procesul de anamneză.
Cele 10 volume (însumând aproape 5000 de pagini) pe care le va avea dicţionarul vor cuprinde referiri la aproximativ 50 000 de oameni închişi sau asasinaţi de regimul comunist. Informaţiilor li se vor adăuga două mii şi ceva de fotografii. Atât a mai rămas în memoria poporului român (ceea ce înseamnă în documente, dar şi în amintirea supravieţuitorilor) din calvarul unei imense cohorte de victime.
Se va spune că este puţin. Este. Dar cu fiecare zi care va trece va fi şi mai puţin. Timpul lucrează ca un factor de eroziune nemilos asupra informaţiilor, degradându-le, dispersându-le, făcându-le, în cele din urmă, să dispară complet. Documentele se umezesc, ard sau se fură, cei care au amintiri îmbătrânesc şi mor. Dicţionarul reprezintă un instantaneu a ceea ce se mai ştie în prezent despre victimele terorii comuniste. O încercare de a opri timpul, fie şi cu o întârziere regretabilă, din acţiunea sa distructivă.
Se va mai spune că până şi datele despre cei păstraţi totuşi în memoria noastră - şi menţionaţi în dicţionar - sunt incomplete. Da, sunt. Dar tocmai aceasta le măreşte dramatismul. Caracterul lor incomplet sugerează mai bine decât orice altceva o acţiune de recuperare. Este ca şi cum am fi recuperat o arhivă din adâncul mării. Unele foi s-au lipit între ele şi multe pasaje sunt şterse. Dar în fragmentele de text descifrăm istorii cutremurătoare:
"BĂUCESCU, Alexandru. ...din cauza torturilor a înnebunit în închisoare...
ALEXANDRESCU, Constantin. ...profesor, doctor în filosofie... arestat şi schingiuit la Ministerul de Interne... condamnat la muncă silnică pe viaţă... soţia sa a fost de asemenea arestată...
BâRSAN, Florin. ...preot din judeţul Braşov... întemniţat... a fost denunţat de fiul său în timpul "reeducării" la care acesta era supus în închisoarea din Piteşti...
BĂTRâNU, Teodor. ...inginer... i-au rupt clavicula şi i-au tumefiat tot corpul, folosind picioarele, curele şi bâte, pentru ca spre ziuă să fie aruncat într-un şanţ de lângă baracă...
ADAMEŞTEANU, Cornel I. ...chirurg la spitalul din Târgu-Jiu... l-a salvat, ca medic, de la moarte pe căpitanul Grigore Brâncuşi, partizan, grav rănit în luptă cu Securitatea... a murit la Craiova, din cauza torturilor la care a fost supus de Securitate în timpul anchetei..."
Este suficientă lectura unor asemenea fragmente pentru a începe să înţelegem ce proporţii a avut masacrul. Profesori, preoţi, ingineri şi medici, bărbaţi şi femei au intrat deopotrivă într-o apocaliptică maşină de tocat carne omenească. Pe lista lor adăugăm, pe măsură ce citim şi alte pagini ale dicţionarului, militari, ţărani, scriitori, demnitari, avocaţi, muncitori, tot ce a dat mai bun societatea românească. Au fost întemniţaţi şi cetăţeni foarte vârstnici, dar şi copii, împreună cu părinţii lor sau femei însărcinate. Au fost practicate nu numai torturi cumplite, dar şi forme de înjosire care par inventate de monştri, nu de oameni, cum ar fi obligarea fiului să-şi denunţe şi să-şi ponegrească tatăl sau a credinciosului să-şi renege într-un limbaj murdar credinţa. O represiune nemiloasă a fost declanşată şi împotriva familiilor celor arestaţi, care au fost date afară din case, deposedate de bunuri, supuse unor anchete de intimidare, private de drepturi.
Din dicţionar reiese, indirect, că societatea românească s-a opus cu îndârjire şi curaj genocidului comunist. Rezistenţa organizată în munţi, energica împotrivire a ţăranilor la colectivizare, solidaritatea unei mari părţi a populaţiei cu cei hăituiţi de autorităţi dezmint ideea stereotipă a pasivităţii românilor. în acelaşi timp, însă, episoadele dramatice consemnate fugitiv de dicţionar vorbesc despre climatul de degradare morală pe care regimul comunist a reuşit în cele din urmă să-l instituie: au existat multe trădări (unii au fost reclamaţi la Securitate de cei cărora le făcuseră mult bine, uneori salvându-le viaţa), au apărut şi profitori cinici ai situaţiei etc.
Interpretarea tuturor acestor fapte trebuie lăsată însă în seama istoricilor şi filosofilor. Deocamdată, ne facem datoria de a prezenta pur şi simplu cititorilor României literare dicţionarul - lucrare realizată de un erou al luptei cu amnezia naţională. Misiunea lui - îndeplinită - a fost să salveze ce se mai poate salva din informaţiile despre nenorocirea care s-a abătut asupra noastră după cel de-al doilea război mondial.
