Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Luna ca o portocală de Marina Constantinescu


Cu ceva timp în urmă, regizorul Alexa Visarion mi-a dat să citesc o piesă, scurtă, Orbii, despre războiul din Irak şi consecinţele lui. Textul este scris de un italian, Mario Fratti, critic, un om de teatru preocupat, firesc, de ce se întîmplă în jurul lui, pe lumea asta şi este tradus de regizorul nostru, şi el frămîntat de actualitatea timpului şi secolului acesta. Limbajul este direct, simplu, colocvial, fără pretenţii şi dezvoltă, ca o schiţă, ca o eboşă, una din miile de situaţii posibile în şi de pe urma unui război. Sîntem în anul 2004 şi poposim în sufrageria modestă a unei familii din Oklahoma, familie ce tocmai şi-a pierdut fiul de douăzeci de ani în războiul din Irak. Sînt vizitaţi de un alt tînăr, prieten al băiatului mort, revenit din infern orb, dispus să le povestească cîte ceva despre intervalul petrecut de ei, acolo. Părinţii îşi văd fiul ca pe un erou, mort la datorie, într-una din intervenţiile periculoase, îl văd palpitînd de viaţă, făcînd dragoste cu femei frumoase, un tînăr pentru care moartea nu există. Prietenul său nu poate spulbera iluzii. Prietenul său, orbit în Irak, nu poate arunca în aer povestea părinţilor, născută după ce băiatul lor a fost ucis. Nu le poate spune altceva decît ce vor să audă. Că războiul aduce libertate şi democraţie unui popor, că dictatura este periculoasă şi trebuie stîrpită cu ajutorul tinerilor americani frumoşi şi puternici, invincibili, justiţiari, că este o hotărîre înţeleaptă, că fiul lor a fost unul dintre cei mai viteji, că a luptat pătimaş şi chiar a iubit cu foc, pe ici, pe colo, pe unde s-a putut. În final, poveştile se topesc într-o crudă realitate, mărturisită doar surorii. Adevărul este greu de spus. Iar New York Times, unde s-a relatat cazul, nu ajunge în Oklahoma. Jim nu a fost ucis. A făcut parte din grupul celor douăzecişiunu de tineri, sensibili şi vulnerabili, care s-au sinucis� Spectacolul pus la cale de oameni, şi în acest secol, este grandios, oribil şi sublim, pe întreaga planetă, mîncată de intoleranţă, de ură devastatoare şi de un teribilism pe măsură. Cotele violenţei cresc năucitor, deciziile politice se cîntăresc în voturi. Interesant este cum toată tensiunea legată de Irak, de dictatura lui Saddam Husein şi rigorile unei religii stîrnesc convulsii, opinii polemice şi pe tărîmul culturii, al artei. Să nu uităm listele pro şi contra intervenţiei americane în Irak, protestele unor mari personalităţi, vocile care aprobau sau, dimpotrivă, care condamnau războiul. Nu ştiu ce a însemnat Vietnamul decît din paginile istoriei. Cu Irak-ul m-am surprins contemporană. Am corespondat, puţin, cu cîţiva jurnalişti care au fost acolo. Puţine lucruri se mai găsesc de spus dincolo de frică şi de moarte. Curajul şi teama îi vizitează pe mulţi dintre soldaţi, ca un Ianus cu două feţe. Nu ştii niciodată pe ce parte cade medalia, n-ai cum să ştii ce sentimente te stăpînesc sau ies la iveală din tine, în anumite situaţii limită. Cine sînt orbi cu adevărat şi cum putem da verdicte clare, fără să avem fiorul vinovăţiilor, într-un fel sau altul?

În realitatea de zi cu zi, spaima face parte din viaţa noastră. S-a instalat. Angoasele sînt mari, violenţele se înmulţesc. Atunci, din cînd în cînd, tot fuga spre artă este salvatoare, izbăvitoare, spre amintirile care fabrică alte amintiri.

Cînd editura Humanitas a publicat, într-o ediţie splendidă, Cartea cu Apolodor a lui Gellu Naum, Ioana Pîrvulescu i-a dăruit un exemplar fiului meu, contînd pe admiraţia lui faţă de atrăgătorul pinguin din Labrador şi, desigur, faţă de autorul uneia dintre cele mai minunate poveşti pentru copii. Nu pot uita serile copilăriei mele cu Apolodor, pinguinul care m-a plimbat prin toată lumea, personajul cu care am călătorit la Capul Nord, în Africa, în Connecticut şi Saint.Louis, în Uruguay şi Antarctica. M-am plimbat cu vaporul pe Mississippi şi am ajuns chiar şi pe lună cu o navă spaţială formidabilă, dînd emoţii unora şi altora că am fi veniţi direct de pe Marte. Nu ştiu multe texte pe dinafară sau poezii. Pe Apolodor, însă, îl visez! La propriu şi la figurat�



"La circ, în Tîrgul Moşilor,

Pe gheaţa unui răcitor

Trăia vois şi zîmbitor

Un pinguin din Labrador.



- Cum se numea? Apolodor.

- Şi ce făcea? Cînta la cor.



Deci, nu era nici scamator,

Nici acrobat, nici dansator

Făcea şi el ce-i mai uşor:

Cînta la cor.(era tenor.)



Grăsuţ, curat, atrăgător

În fracul lui strălucitor

Aşa era Apolodor."


Aş spune chiar, că este un fel de drog. Apolodor creează dependenţă. Aşadar, cum aş fi putut pleca la mare, fără să-l iau şi pe micuţul pinguin cu noi. Unii iau căţeluşi de pluş, alţii cară maşinuţe, noi, pe Apolodor. Dar cum? Într-o gentuţă cochetă ducem cartea cea elegantă, iar pe o casetă, interpretarea şi vocile unor tineri actori: Ada Milea, Dorina Chiriac, Radu Bînzaru. Ştim totul pe de rost, dar nu amestecăm cartea cu această formă năstruşnică de spectacol, inventată de Ada Milea. Astfel, orice călătorie este suportabilă, copilul meu o traversează în transă, orice fel de rău este alungat de vraja poveştii cîntate. Dacă am traversat lumea în lung şi-n lat, dacă am ajuns pe lună, restul este o joacă! Anostul drum de la Bucureşti la mare, şi înapoi, că nu putem rămîne acolo, chiar dacă am vrea, l-am făcut însoţiţi de Apolodor, aşa cum vă amintiţi, primul pinguin cosmonaut. L-am făcut ca vîntul şi ca gîndul, am simţit aripile puse de Gellu Naum în copilăria mea, dublate acum de fîlfîitul vajnic al băiatului meu şi al unui spectacol fără de sfîrşit.

În 2003, actriţa Ada Milea, cunoscută mai bine marelui public prin muzica sa protestară, pamfletară, parodică şi ironică, a scos un CD care se numeşte simplu, Apolodor. Mi s-a părut o idee extraordinară. Ascultînd, m-am bucurat că a găsit cheia, aş spune dramatică, a interpretării, a unui scenariu care păstrează bine misterul călătoriilor lui Apolodor în căutarea fraţilor săi din Labrador, care structurează inspirat tipul de iniţiere, atît de complexă şi de fascinantă, care invită să fie descoperit un tip de limbaj poetic, un anumit fel de emoţie, de tristeţe. Mi-am amintit cum am cunoscut-o, dacă se poate spune aşa, prima oară pe Ada Milea. Absolvise şcoala de teatru din Tîrgu-Mureş, secţia actorie şi s-a prezentat, în aceeaşi vară, la Bucureşti, la preselecţia pentru Gala Tînărului Actor. Comisia era formată din regizoarea şi profesoara Sanda Manu şi cu mine, o comisie care a funcţionat în formula aceasta, aleasă de Cornel Todea, directorul manifestaţiunii, cîţiva ani buni. Monologul ales mi s-a părut atipic, în primul rînd prin numele autorului, ieşit complet din lista, cam aceeaşi, prin care se învîrtesc actorii, regizori, profesori: Elogiul nebuniei de Erasm din Rotterdam. I-am şoptit Sandei Manu că numai pentru această propunere, şi ar merită să o selecţionăm. Am remarcat atunci, mai întîi de toate, maturitatea cu care îşi folosea inteligenţa, transformînd-o în instrument al actoriei pe scenă, într-un atuu de primă clasă. Inteligenţa şi ironia încercau, atunci mai precar, acum, plenar, să mascheze timiditatea ei, o timiditate cu accente speciale. Apolodor-ul Adei Milea este o formă de spectacol. Este un one-whomen show de o mare forţă, tulburător, o interpretare polofonică, un joc pe voci, roluri, personaje interpretate remarcabil de Ada Milea, cu un simţ al actoriei, al acestui gen, cum nu prea găsim pe scene sau aiurea. Se aude, undeva, şi vocea lui Gellu Naum, se simte spiritul ludic al cărţii, iniţiatic şi moralizator. Muzica Adei Milea, compoziţie proprie şi originală, este inventivă, spumoasă, identificînd şi marcînd, sonor, geografii, spaţii, întîmplări, emoţii, spaime, oameni, animale. Are o anume tristeţe, sfîşietoarea, care se ţine scai după Apolodor, după cititori şi ascultători, după fiul meu şi melancoliile mele.

A venit anul 2004. Şi a apărut o altă variantă, aş spune, poate mai spectaculoasă, sigur, însă, mai comercială. Eu îi rămîn fidelă şi inconturnabilă celei dintîi versiuni, o integrală Ada Milea. Băiatul meu o preferă pe cea de-a doua, în care intervin alte două voci, tot de actori, tot cunoscuţi şi tot tineri: Dorina Chiriac şi Radu Bînzaru. Actorii aceştia se mişcă, nu stau, pasiv, să aştepte mereu şi mereu de la cineva, ceva, caută, se caută pe ei, pe ei înşişi şi spiritul unei generaţii. Le însoţesc căutările cu admiraţia mea. Aici, tristeţea este estompată, iar ludicul şi jocul vocilor devin mai pregnante. Am fost împreună şi la Casa de cultură a studenţilor, istorica Preoteasa din Bucureşti, cînd cei trei actori au ţinut un concert-spectacol cu vervă, nostim şi reuşit, dincolo de aşteptările lungi şi nejustificate de la început, impresionant pentru fiul meu, cu atît mai mult, cu cît era singurul pitic din sală. Asociind imaginilor din spectacol, interpretările, vizualizînd vocile şi personalizîndu-le, dîndu-le chip, o ascultă mult mai des pe aceasta din urmă versiune după Cartea cu Apolodor. Atunci, şi eu. Fugind de realitatea din jur, din jurul nostru.

Aşa cum s-a întîmplat şi în călătoriile din această vară, cînd, de multe ori, fracul strălucitor al lui Apolodor m-a orbit şi am văzut luna, imensă, ca o portocală suprarealistă, albastru-orange, cocoţată de Gellu Naum pe cer.



P.S. Am scris acest text pe 1 august, fără să-mi dau seama că este chiar ziua lui Gellu Naum.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara