Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Lumini şi umbre de Alexandru Matei


Literatura chineză este un ocean întreg: anual, peste o sută de mii de titluri noi, apărute la 568 de edituri, îmbogăţesc minţile şi înflăcărează imaginaţia unui popor de un miliard două sute cincizeci de milioane de suflete (cifrele sunt din 2003). Cum ţi-ai putea închipui că, în acest mic infinit, oamenii trăiesc cu conştiinţa individualităţii lor? Dintre cei puţini care o fac, unii trebuie să plece. China este încă o frumoasă promisiune, o fabulă cu prea multe personaje, o grădină imensă cu prea puţine flori.

Şansa lui Shan Sa s-a numit Franţa. Este şansa exilului, iniţiatică pentru scriitorul a cărui patrie este lumea întreagă, mai puţin propria ţară: iată ce declara Gao Xingjian în discursul de recepţie a premiului Nobel pentru literatură primit în anul 2000, pronunţat la Stockholm. Acceptîndu-l, scriitorul chinez a devenit liber cu preţul de a fi proscris în propria ţară: oficialităţile chineze nu l-au acceptat şi drept urmare cele franceze nu l-au invitat la Salonul de Carte de la Paris din 2004 consacrat tocmai Chinei. Alături de el, un alt scriitor chinez emigrat de multă vreme în Franţa, François Cheng, a fost ales în 2002 membru al Academiei franceze.

Discretă dar impetuoasă, tînăra romancieră Shan Sa este o altă chinezoiacă pentru care China accesibilă ei se reduce la cartierul parizian situat între Porte d'Italie şi Porte de Vitry. Născută în urmă cu 32 de ani într-o familie cu obîrşii nobile, ea s-a dedicat de mică scrisului şi a reuşit să devină cunoscută în ţara de dincolo de fluviul Amur de la vîrsta de 9 ani. Asta nu înseamnă, însă, mai nimic pentru tînăra adolescentă de mai tîrziu care are ocazia să plece şi să se stabilească în celălalt capăt al lumii. Ştiind că vrea să fie scriitoare, n-o ratează. Îşi perfecţionează cunoştinţele de limbă franceză şi, în 1997, debutează cu romanul Porte de la Paix céleste (Poarta păcii celeste, la editura Rocher) obţinînd premiul Goncourt pentru debut. Cu descrieri desprinse din stampele chinezeşti, construit cu migală, cu limbajul impregnat de o naivitate juvenilă pe jumătate asumată cultural, primul roman al lui Shan Sa desenează o poveste de dragoste pe şevalet de epocă recentă: revolta studenţească din Piaţa Tien an Men unde tineri inocenţi şi entuziaşti cad în capcana ucigaşă a politicii. Individul - cuvînt şi realitate descoperită de chinezi cu fervoare în ultimii 25 de ani - este strivit sub talpa neglijentă a istoriei.

Prin stil şi viziune, Shan Sa este o scriitoare clasică. Serioasă, dar nu mai puţin autentică, romanciera este dotată cu simţ tragic şi pudoare cum doar la scriitoarele secolului XVII francez mai întîlneşti. Aş putea să glosez mult pe marginea raportului dintre individ şi destinul lumii manifestat în literatura lui Shan Sa. Personajele ei sînt consumate de vina tragică pe care mersul istoriei o actualizează mereu pregnant. Ceea ce le-ar putea salva, dragostea, rămîne în sufletul lor ca cenuşa după incendiu: împrăştiată de o meteorologie intempestivă, ea le uneşte dincolo de hic et nunc, în absenţa lor, şi numai astfel prind ele rădăcini unele în altele - prin procura memoriei.

Shan Sa ne dăruieşte ceva deosebit de tot ceea ce literatura occidentală pregăteşte, în America de Nord sau Europa, în laboratorele ei: refuză colocvialitatea postmodernă, patosul revoluţionar sau sentenţioziatea apocaliptică revărsate din angajamente estetice sau/şi politice încă prizate în Europa - adesea un surogat. În schimb, intrigă la început cu fraze scurte, tăioase, impersonale şi elegante, eliptice dar metaforice. Refuză să invite cititorul într-o atmosferă comod-retro sau ultraprezentă, pentru a puncta prin note de subsol datele unei istorii reale în adevărul căreia crede: invazia japoneză din Manciuria anilor 1930. Refuză să arunce priviri retrospectiv-ironice asupra unei istorii a literaturii, refuză să fie ludică. Nu vrea să-şi transforme textul într-o operă interactivă pe care cititorul tobă de carte o ia astăzi ca martora nenumăratelor lui suspiciuni hermeneutice. În sfîrşit, se poate să greşesc cu această ultimă afirmaţie: Shan Sa predă o lecţie de go, dar go-ul nu e nici atît de riguros ca şahul - scrie undeva autoarea -, nu solidarizează colocvial ca jocul de cărţi, nu dă dependenţă ca jocurile computerizate. Go-ul este un joc serios unde clarviziunea şi imaginaţia convieţuiesc, pe termen lung. Ce motive ar avea cititorul român să accepte provocarea?

În primul rînd, naratoarea din Jucătoarea de go îşi priveşte adversarul în ochi: frumoşi ochi, obsedanţi, îndrăgostiţi. Min şi Jing se numesc cele două iubiri ale ei, simultane şi complementare, cum altfel, la o descendentă a lui Bouddha? În faţa lor, ochii aceştia sînt, rînd pe rînd, lipsiţi de apărare şi plini de străluciri, întinzîndu-se narcisic pe pielea ei netedă, oglindiţi de alte perechi cu privirea stinsă (ai surorii celei mari, măritată şi nefericită), în reverberaţii redate perfect de mîna care scrie... Deşi răvăşiţi, ochii ei sînt mai sagace ca niciodată.

Alternanţa abia semnalizată a vocilor narative destabilizează cititorul: cine vorbeşte în romanul acesta, o ea sau un el? Cine este ea faţă de el, pentru că fiecare îşi povesteşte singur propria istorie, ca şi cum istoria lui ar fi singura? Ea, jucătoarea de go, el, soldatul japonez, fiecare are repartizat un număr egal de capitole: 46. Capitolele cu număr impar aparţin ei, cele cu număr par, lui. Aşa se va întîmpla pînă la sfîrşit, cînd cei doi se vor întîlni (în ultimul capitol, al lui...), dar vor fi împreună abia dincolo de moarte: dizolvîndu-se deasupra lumii, atingîndu-şi destinul care i-a împiedicat să se întîlnească pe pămînt, în acelaşi loc: el, invadator japonez, ea, adolescentă chinezoiacă.

Iubirea este o stare iminentă la Shan Sa, actuală numai pînă ce pasiunea ajunge la conştiinţa de sine. Naratoarea realizează că e îndrăgostită de cei doi bărbaţi prieteni, de fiecare numai în măsura în care există celălalt. Jing o iubeşte pasional, dar iubirea ei se îndreaptă spre Min, tînăr student comunist care se lasă fascinat de retorica unei colege de partid. Min va fi condamnat la moarte şi ucis, iar Jing hotărăşte, pentru a nu-i urma soarta şi pentru a nu rata astfel împlinirea pămîntescă a iubirii, să trădeze şi să fugă în braţele jucătoarei de go. Dar ea îl respinge. Totul se întîmplă exact ca în finalul clasicului roman Principesa de Clčves, a cărui eroină, după ce rămîne văduvă, refuză să se alăture bărbatului pe care-l iubea, pentru că iubirea lui era vinovată de moartea unui soţ respectat dar niciodată iubit. Dragostea, la Shan Sa, nu e romantică, nici liber-individualistă, deşi nu mai puţin pregnantă: un foc de artificii al simţurilor în faţa căruia e bine să fii prudent. Ceea ce Istoria oferă în schimb adolescentei pasionate de go este Celălalt: un ofiţer japonez trimis incognito să spioneze mişcările chinezilor prizonieri în propria ţară. În mijlocul Pieţei Celor O mie de Vînturi cei doi se întîlnesc şi încep o partidă de go interminabilă, purtată de la un punct încolo ca pretext pentru a se afla zilnic faţă în faţă şi a uita de război. Duşmanul devine singurul ei aproape.

Avem de-a face din punctul acesta cu o rescriere a Celor o mie şi una de nopţi. Numai că sînt două voci povestitoare, iar ascultătorul se află în afara cadrului. Jocul de go al cititorului devine un "simultan": cînd cu ea, cînd cu el, aşteptînd nu dez-nodămîntul, ci, pentru că întîrzie, nodul. Lecţia de go devine curs de arta războiului care pune faţă în faţă două modele de înfruntare: cel macchiavelic al modernităţii şi cel simbolic al tradiţiei. Cititorul primeşte experienţa unei înţelepciuni pe care scriitoarea a avut şansa, după ce a cules-o, să o poată exprima: nu contează cine învinge, ci încercarea de a cîştiga, tu, împotriva jocului însuşi: "Fericirea este luptă de asediu, un joc de go. Voi omorî durerea sugrumînd-o."

Desprinsă din sîngele curs în Beijingul comunist al lui 1989 sau din cel al Beijingului ocupat de japonezi din 1932, viaţa unor oameni, altminteri derizorie, devine tragică, frumoasă deci, în literatură: să-l pui pe Apollo în serviciul lui Dionysos, spunea Nietzsche despre tragedie, dar cultura orientală tematizează raportul invers. Dacă o veţi ierta pe Shan Sa că n-a avut şansa să asiste la domnia erei bănuielii în Franţa anilor 1950-1980, o să-i puteţi admira autenticitatea inocenţei: cartea ei, carte-femeie, poate fi darul-oglindă făcut iubitei; sau darul-fetiş făcut iubitului. Este însă în primul rînd o ocazie de a încerca deliciile clasice ale eposului şi de a te confrunta cu una dintre cele mai vechi culturi ale lumii: arhisuficient pentru o ecranizare de succes, care însă nu va putea niciodată repeta calitatea estetică a literaturii care-i va fi fiind pretextul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara