Numărul curent: 52

George Astaloş a părăsit România în 1971, în acelaşi timp cu Ilie Constantin şi, de atunci, cărţile sale au fost trecute la „fondul special” al bibliotecilor publice, iar numele nu figurează în dicţionarele apărute înainte de 1989: asemenea celor peste o sută de scriitori din diaspora românească, George Astaloş a dispărut, victimă, şi el, a despărţirii românilor de români, pe care au pus-o în practică cele două regimuri comuniste, ale lui Dej şi Ceauşescu. Poetul, dramaturgul, eseistul au revenit în ţară după 1990 şi, astăzi, poetul Cânturilor de ocnă rămâne printre puţinii ficţionari deplin reintegraţi în spaţiul cultural în care s-au format.
Mai întâi a fost poetul, cel din Şodron (1970), La lingua del canario (1974), Bordel à merde (1975), Aqua Mater (1984), Symétries/ Simetrii (1986; 1991), Poeme retorice interzise, 1958- 1968 (1991), Magma (1992), Ecuaţia tăcerii (1996), Poeme (1997), Pe muche de şuriu. Cânturi de ocnă (1999). Prima observaţie care se impune este cea privitoare la foarte strânsa unitate stilistică şi tematică a poeziei lui George Astaloş. Tema literaturii sale este aceea a închiderii, a claustrării într-un univers acvatic care nu pare a-i lăsa decât şansa „ideii” de libertate, niciodată concretizată în fapt: între fiinţa din acest univers şi zona exterioară, căreia îi ghiceşte, doar, tumultul, închipuindu-ş i viaţa, nu există punţi de comunicare.
George Astaloş îşi construieşte poemele (în fapt, pare că un singur poem la care lucrează neîntrerupt, de o viaţă) în perspectiva semnificaţiei particulare pe care o au apa şi toate semnele asociate sferei sale semantice; identitatea şi funcţionalitatea acestora sunt vizibile în toate poemele din Şodron, Aqua Mater şi Simetrii, de exemplu, unde plonjarea în universul acvatic înseamnă a deschide calea spre esenţă, dar, în acelaşi timp, apa şi elementele asociate desemnează replierea în mineral, în nefiinţă, în inform, ca pentru o nouă şi repetată geneză. Vederea distinge contururile lumii de dincoace şi, deopotrivă, de dincolo de real, fiinţa pendulând între proiectul şi modelul acestuia, punând semnul egalităţii între a percepe senzorial şi a citi, între a înţelege „edenul fluid” şi a organiza (prin sintaxa textului) lumea; ţinta fiecărei „aventuri” în mişcarea haotică a viului polimorf care e apa (iar poemele lui George Astaloş dau mereu senzaţia plonjării în necunoscut) rămâne fixarea („pictarea”) unei stări de spirit sau a unei noi dimensiuni a fiinţei interioare; citită astfel, poezia din Ecuaţia tăcerii, Magma ori Poeme capătă înţelesurile unui document personal, ale unui „jurnal” care consemnează jocul formei cu absenţa acesteia, al fiinţei cu nefiinţa.
Caracteristică liricii lui George Astaloş este ceea ce aş numi tensiunea de semnificare, obsedantă, deplin dominatoare, explicabilă prin însuşi faptul identificării fiinţei cu un univers foarte complex în bogăţia constelaţiei sale simbolice; apa este vedere, dar şi ecranare, este viaţă şi moarte, lumină şi întuneric , plonjare şi plutire , frigul adâncurilor şi căldura erosului, senzualitate şi sexualitate (pentru ultimul raport, G. Durand dă seama în Structurile antropologice ale imaginarului: o lectură a poeziei lui Astaloş cu această carte alături ar fi extrem de instructivă). În fine, peste tot, metafora căderii, cu accelerarea maximă a fluxului de imagini provenind de dincolo de real, lăsând impresia de oniric; succesiunea acestor imagini durează cât fulgerarea blitz-ului, fiecare pregătind ivirea celei următoare, această mişcare neîntreruptă a vieţii dinspre şi înspre moarte (identificată cel mai adesea cu erosul) fiind ipostaziată în poezie prin sintagme reluate care îngroaşă contururile, le dă greutatea unui balast ce apasă colecţionarul de vise, cât şi prin sugestii acustice, proprii, de altminteri, poeziei postmoderne care recuperează, dar altfel, clasica „muzicalitate”: un alt ritm, însă şi un alt ton, e diferenţa dintre romanţă, „cânturi” de ocnă şi muzica, dodecafonică.
Al doilea Astaloş. Iată-i autoportretul din cartea de interviuri (1989-1994) Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris (1996; 1998). George Astaloş este un om de carte şi de idee, deloc grăbit, gustând tihna şi voluptatea lecturii, dar şi urmărirea febrilă a unei idei. De aceea, dialogurile purtate de Astaloş cu Eugen Giurgiu, Valeriu Stancu, Nicolae Baboi, Aurel Dumitraşcu, Radu Sergiu Ruba, Nic. Iliescu, George Arion, Sorin Preda, Liliana Tandabur, Giuseppe Reale, Doina Stănescu, Amelia Calujnai, Costel Petcu, Ion Deaconescu, Radu Bărbulescu, Radu Buznea, Mihai Elin, Alexandru Lungu, Liliana Plevnes, Gabriela Negreanu, Tudor George, Geo Vasile, Andriana Fianu, Raphaelle Bacque, Sorin Stratilat au o notă particulară; întrebările sunt adresate de oameni inteligenţi, buni cunoscători ai fenomenului cultural şi ai literaturii lui George Astaloş, iar răspunsurile privesc totdeauna un orizont de aşteptare bine conturat: de aici, impresia de soliditate, de cuprindere, până la epuizare, a unui subiect. Ca în cazul tuturor cărţilor de interviuri, aceeaşi întrebare şi pentru Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris: este o carte de autor sau una cu autori? O carte de autor, de această dată. Abundenţa după 1990, a cărţilor de acest gen mă obligă să fac aceste precizări. În general, interviurile sunt luate de gazetari şi ele urmăresc „pulsul zilei”, mai cu seamă cel politic, de atitudine civică, într-o problemă sau alta; de aceea, cărţile care adună asemenea dialoguri se uzează foarte repede: peste un interval de timp relativ scurt, nu se mai recunosc acolo nici gazetarul şi nici personalitatea care a răspuns. Şi aceasta pentru că întrebările fie că nu au vizat esenţa unui mod de a gândi (sau de a produce un bun cultural), o constantă a unei mentalităţi, fie au fost pur şi simplu neserioase: o sumă de glume (cu semnul întrebării, unele, cu acela al exclamării, altele) nu exprimă decât rareori un lucru profund.
Prima calitate a cărţii este seriozitatea; George Astaloş – provocat de oamenii de cultură cu care a stat de vorbă – citeşte varii domenii ale actualităţii şi, în acest fel, se (re)citeşte pe sine. Aşadar, cîţi George Astaloş se află în protagonistul acestei cărţi?
Alt George Astaloş, cel care face antologia de poezie română contemporană în ediţie franceză, Ethique et Esthétique (1996). Dincolo de faptul că orice operaţie de antologare a unui spaţiu literar este una de critic şi istoric literar (chestie de gust, nu de silinţă, vorba lui Ion Creangă), apariţia masivei antologii în Franţa a putut relansa discuţia purtată, vreme de decenii, în jurul problemei traducerilor din literatura noastră, a difuzării valorilor acesteia în alte zone culturale. Puţină istorie. Cele două regimuri dictatoriale dintre 1948 şi 1989 au avut, din punctul de vedere al „exportului” cultural, foarte multe puncte comune. N-au contat valoarea estetică, nici sondarea pieţei, nici tehnicile de marketing şi eficienţa în perspectiva „cuceririi” sau, măcar, a percutării reale a altor câmpuri culturale. În anii ’50, s-a tradus în mai toate limbile pământului proza lui Zaharia Stancu (cum au citit, ce au înţeles japonezii din Desculţ?) şi câteva romane convenabile ale lui Sadoveanu (cum sună oare în germană Mitrea Cocor?), pentru ca, în deceniul opt mai ales, să se difuzeze, cu predilecţie în spaţii culturale francofone, cele mai slabe cărţi ale lui Marin Preda sau romane care n-au spus mai nimic cititorului occidental, gen Nişte ţărani de Dinu Săraru ori Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu. În ţările „prietene” s-a tradus mult, de-a valma cărţi bune şi proaste, dar fără nici un efect decât umplerea „camerei morţilor”, cum se numeau, şi în Germania de Est sau în Bulgaria, depozitele unde se acumulau cărţi inutile, necitite de nimeni, cel mult comentate encomiastic (şi la comandă, pentru scriitorul „din ţara vecină şi prietenă”), de către recenzenţi improvizaţi şi cu stagii româneşti la munte şi la mare. Poezia a fost, într-un fel, favorizată pentru că, măcar în deceniile opt şi nouă, s-au tradus poeme (rar şi volume, însă) din cîţiva poeţi importanţi, datorită eforturilor unor prieteni ai culturii române, cu vocaţie pentru actul traducerii.
După 1989 s-a petrecut o esenţială schimbare de perspectivă. Cel puţin, ceea ce s-a tradus după această dată este competitiv şi răspunde cererii specifice de pe piaţa occidentală a bunurilor simbolice. Ce distinge, în acest context, antologia lui George Astaloş? Mai întâi, calitatea literară a textelor şi, desigur, aceea a tălmăcirilor.
Un om hamletian se regăseşte în teatrul lui Astaloş, cel din Vin soldaţii şi alte piese (1970), Contestatory visions (1991), Amprenta exilului (1995), Politikon (1996).
Un om don quijotist se regăseşte în romanul Mirosul banilor (1995) ori în eseurile din Utopii (1997).O sinteză a celor doi, un George Astaloş par luimême se află, însă, totdeauna în poezia sa; să recitim: „am altoit cu şerpi puieţii din grădină/ şi-am împletit ghirlande de floră submarină/ am înălţat pe cer/ un curcubeu rebel/ şi-am semănat în ape/ sămânţă de-arhipel/ am ridicat colombe/ pe aripe de brize/ şi-am luminat cu sori/ crestele de banchize/ am smălţuit cu fosfor/ vârtejul de comete/ şi fluiere-am scobit/ în oase de crevete/ le-am pus veşmânt de ţepi/ aricilor de mare/ şi-am scufundat răcori/ în apa din izvoare/ am răsucit ţipari/ în orga lui eol/ şi-am sfredelit vulcani/ în gheaţa de la pol/ am netezit oceane/ şi plăji am aurit/ am împrăştiat ceaţa/ şi norii i-am golit/ am reclădit o lume/ din culmi până-n abis/ şi când totul fu gata/ m-am apucat de scris: Dragă doamnă. Aici totul e pregătit pentru venirea dumneavoastră şi, dacă vă veţi hotărî să faceţi pasul, să ştiţi că între timp multe lucruri s-au schimbat în acest mic paradis care, într-o oarecare măsură, vă aparţine. Tabuul, de exemplu, ce ne-a pricinuit atâtea neajunsuri la începutul relaţiei noastre, nu mai e de actualitate, iar copacul pe care l-aţi scuturat atât de curajos de poame, într-o vreme nu tocmai favorabilă unor astfel de iniţiative, a fost clasat monument al naturii. În curând nu va mai fi pomenit decât în cărţile de şcoală. La data la care vă scriu, livezile sunt în floare, recolta se anunţă deosebit de bogată anul acesta şi, când veţi primi aceste rânduri, fructele vor fi tocmai în pârg. Şi dacă nimic nu vă va împiedica să reveniţi, am putea să le culegem împreună împărţindu-le pe din două ca în vremurile bune. Dragă doamnă, în aşteptarea răspunsului dumneavoastră, vă rog să credeţi în sentimentele mele cele mai alese etc., etc., etc.” (Scrisoare femeii).