Cred că problema subiectului liric al lui Vasile Dan, în toate cărţile publicate pînă acum, e religiozitatea. E vorba de o devoţiune tenace faţă de propriile-i himere. Poemul lui se constituie prin punerea subiectului poetic într-o disponibilitate ritualică. De fapt, orice poem al său oferă imaginea religios-ritualică a unui ospăţ la care sunt convocate cele invizibile, imponderabilele, realităţile subtil-eterice. Cărţile publicate pînă acum sunt tot atîtea manuale de iniţiere în domeniile puţin accesibile ale realelor ascunse. Tema unică a lui Vasile Dan e revelarea a ceea ce e străin de evidenţe imediate.
Chiar dacă aruncă scurte priviri în cotidianitate, atenţia sa e captată de ceea ce transcende imediatul. Misia poemelor sale e descoperirea şi constituirea unui real poetic dedus prin „înecarea cirezilor agreste” ale cotidianităţilor. Agent secret al confreriilor orfice, poetul deconstruieşte cotidianităţile pentru a regăsi urmele unei patrii spirituale, revelată în solemnităţi iniţiatice. Orfeu tîrziu, Vasile Dan poate spune şi el ceea ce a spus Gottfried Benn, într-un poem: „Celule orfice somnolează în creierii Occidentului”.
Religiozitatea imediat sesizabilă în poemele sale îl situează alături de alte voci orfice din poezia română contemporană: Ion Mircea, Dan Damaschin, Nicolae Ionel. Spiritul său poetic îşi pune „lentila de contact” pentru a înlătura opacităţile fără mandat revelatoriu. Voiajele sale prin realul opac sunt ale unui anahoret blajin, dematerializat cu totul, purtîndu-şi cast şi fragil transparenţele: „Într-o bună zi am devenit deodată de sticlă:/ transparent şi fragil peste măsură./ Prin mine se vedea totul ca printr-o lentilă/ de contact. Mă puteam sparge uşor, dacă voiam,/ de caldarîm la cea dintîi poticneală./ Eram la mijloc între cei de dinaintea mea/ şi cei ce mă urmau orbi/ ţinîndu-mă de mînă fără să ştie/ ca pe un baston alb”.
O altă problemă a lirismului acestei cărţi (Lentila de contact, Ed. Mirador, 2015) ţine de situarea subiectului liric. Acesta e sesizabil într-o lume paralelă, în raport cu realitatea imediată. Spaţiile şi timpurile în care poate fi intuit sunt distorsionate: „În lumea mea paralelă asta e ce să fac ora opt dimineaţa/ e brusc rătăcită pe alt fus orar./ Nu ziua începe acum, ci o noapte albă./ Timpul are mai întîi conturul îngroşat/ apoi se contractă centripet într-un singur punct fierbinte./ Atunci ticăie ceasul meu biologic,/ arcul i se încarcă mai tare/ în loc să i se înmoaie învins.” Dimensiunile cronotopice ale realului poetic edificat aici sunt vicioase, repetitive, stranii. Cronometrul şi instrumentele de măsurare a spaţiilor normale nu funcţionează înlăuntrul acestui real poetic. Aici, înainte, înapoi, altădată, acum sunt noţiuni de neaplicat. Pare că subiectul poetic trăieşte în jocul imaginilor din oglinzi fluide, unde rigorile percepţiei normale nu-şi au locul. În structura imaginilor, coexistă elemente fulgurante dintr-un trecut spectral, cu realităţi virtuale, ca într-un fel de maşină a timpului, ce stochează mai multe dimensiuni ale lumilor, în infatigabile anamorfoze. În procesele anamorfotice, dimensiunile lucrurilor nu au forme ferme, sunt alunecoase şi spectrale. Nu suportă consecinţele gravitaţiei, mişcările lor se produc în levitaţie. Hic et nunc este o expresie ce nu se poate aplica imaginarului lui Vasile Dan. Timpuri şi spaţii suprapuse, alcătuiesc în această carte un fel de muzeu al figurilor spectrale, în interiorul căruia o identitate fragilă manipulează clipe de acum, de altădată, întreţesute în spaţii cu dimensiuni incerte.
Cînd scrie şi cînd îşi recită poemele, Vasile Dan oficiază.
