Lirismul lui Gheorghe Vidican
din cea mai recentă carte a
sa, Dimineaţa din pumni (Editura
Aureo, 2014), pare a se fixa
într-oserie de enunţuri, aglutinînd
trăiri, stări, sentimente, amintiri,
scene din (i)realitatea imediată a
„guvernării boc”, fantasme, prieteni,
„gabriel chifu şi mircea mihăieş”,
vise şi cotidianul cenuşiu, amorf,
nopţi şi zile, plictiseli şi pasiuni;
fiecare vers pare a începe un nou
poem, refuzînd o legătură, fie şi
într-o logică simplă, cu enunţul anterior,
totul curge înspre o poezie pe care,
mai degrabă, cititorul e chemat să
o (re)constituie: Gheorghe Vidican îi
oferă, generos, materia şi materialul
liric, în înţelesul pe care Michel
Zéraffa îl dădea acestor termeni în
teoria literaturii: „seara tîrziu am
prăjit pe sobă lătratul la lună al unei
raze stinghere nu ştiu dacă mirosul
ajunge/ la stele să-ţi sprijine de ele
ochiul prizonier altor lumini ard
întunericul gura de vin a înserării,/
e un război mînă roţile de la căruţa
bunicului prin noroiul mîngîie copita
calului şi plînge/ muţenia frigului
înfăşurată-n mantia roşie a omului
poartă felinarul ochi al disperării/
prin copaci cresc biserici proslăvind
virtuţile întunericului simt mirosul
de fîn cosit ieri/ pasc lumina lunii
mieii albi plînsul alungă noaptea
verdele ierbii bîta ciobanului/ de-a
lungul razelor se-nşiră odihna obosită
truda plăcerii plăsmuie-n muieri/
noaptea tîrziu în colţul gurii dinţii
o oglindă alungă frica plăpîndă a
felinarului” (nocturnă); „spre sala
oglinzilor amintirile urc treptele alături
de gabriel chifu şi bunul meu prieten/
mircea mihăieş clipele rare nerostite
pînă la capăt au învrednicit îngerii
cu stropul de rouă/ setea poeţilor
marea călătorie prin oglinzi a rostirii
de veacuri poemele marele semn/ al
trecerii alunecă prin mine spală mîinile
şoaptelor cu-nceputuri de drum
vestind lună nouă/ în sala oglinzilor
nichita îmi şopteşte la ureche zîmbetul
din colţul gurii a poemelor sale/
mirosul de oameni îmbălsămează
poezia femeile şi copiii închid între
ferestre cuvintele/ răni frumoase
înflorite-n oglinzi despart fragilul
semn al iubirii în gesturi astrale/ în
altă sală a oglinzilor bunii mei prieteni
gabriel chifu şi mircea mihăieş
recompun treptele” (sala oglinzilor).
Gheorghe Vidican îmi pare asemeni
căutătorului de aur prin pîraiele
din munţi; vine, acolo, primăvara, se
instalează într-un cort, trece, zilnic,
prin sita sa apă, mîl, pietre, tot ce
aduce pîrîul repede de sus, alege,
din cînd în cînd, cîte un minuscul
grăunte auriu, îl pune în chimir,
toamna, pleacă şi trăieşte peste iarnă
cu ceea ce a adunat, pentru ca să
revină la acelaşi pîrîu sau la altul,
primăvara viitoare. Astfel, din
seria de enunţuri, care curge mereu
năvalnic, poetul alege cîteva metafore
dominante care irigă discursul liric
şi îi conferă coerenţă; mai întîi e
încăperea fiinţei din vers, scorbura:
„umblu prin camerele scorburii cît
alb pe peretele stîng/ respiri mirosuri
de miere îmi lipesc sărutul de o frunză/
drumul spre iertare îl simt înfundat
în noroi de celălalt perete/ camerele
scorburii au doi pereţi cu mii de
mirosuri în buză/ mă împinge atît de
dulce mirosul de miere spre golul/
etern dragostea foloseşte drumul de
apă ca să îşi spele vina/ îmi lipesc de
ochiul scorburii sufletul respirînd
focul/ corbul meu pleacă din mine
într-un străin biciuieşte lumina”
(camerele scorburii). Acolo, în camerele
scorburii sale, totul se petrece
la cîntatul cocoşilor de care se leagă
geneza (“suntem trecători ca şi ţipătul
copilului născut/ de o mamă lovind
cîntatul cocoşului cu lacrima”,
scrie Gheorghe Vidican în ţipătul
copilului), dar şi tărîmul istovit al
sfîrşitului, cum se spune în ţipătul
femeii văduve ori în spectacolul pe
care îl dă omul-maimuţă, arlechinul,
actorul în „piaţa ferdinand” închisă;
„hipnoza luminii pleacă din ochi
mirosind a hoituri astrale arde rugul
clipei/ ştie omul-maimuţă să fie actor
piaţa ferdinand rămîne închisă epuizează
lumina/ marginea frigului
răstălmăceşte joaca oglinda apei
somnambulă tăcere-a risipei/ arde
prin însumare uleiul de la maşina de
scris poemul plin de cercuri leagă
vina/ plecării au terminat de numă-
rat razele soarelui din ochiul omuluimaimuţă/
cineva spionează strigătul
în cîntatul cocoşilor răsăritul poartă
perucă/ mirosind a hoituri astrale
foamea mănîncă fundul grădinii urcă
lumina-n căruţă/ hipnoza luminii
vlăguieşte ochiul arde rugul mirosul
clipei lunecă-n coaja de nucă” (hipnoza
luminii); la cîntatul cocoşilor începe,
cel mai adesea, spectacolul lumii
unde protagonistă este femeiapoem,
vestală în templul împovărat de
dorinţele cărnii, cu pîntecul înfometat
aşteptînd bărbăţia soldatului „venit
în permisie din afganistan”: bărbaţi
şi femei se învîrt în caruselul drăcesc
al hormonilor, printre nisipurile
aprinse a1e patimii: „lumina se rupe
de genunchii ferestrei deschide fecioria
femeii pofte de parfum asiatic/ bărbatul
murmură printre dinţi imnul
învingătorului neştiind ce osîndă
strecoară cîntecul/ satanic al buzelor
ei zvîcneşte durerea muşcăturii de
şarpe cu sîngele putrezit în cretacic/
pînă la auzirea acelui cîntec de izbîndă
a evei florile de măr îi vor alina pîntecul/
mereu roditor între veghe şi moarte
deschisă fecioria femeii musteşte a
sînge înflorirea/ celui dintîi sărutsuspin
şi-apoi cuprinsă de dor fierb
snopii de cînepă în sarea lacrimei/
potolită istovirea bărbatului seamănă
a leşin dimineaţa împerecherii de
trupuri iubirea/ blînd aşezată pe bobul
de rouă se-aude cîntec de izbîndă a
evei nisipuri aprinse ale patimei”
(fecioria femeii). Acest spaţiu al
bîlciului zilnic, al pieţei unde se vinde/
se cumpără amor are puţine
alternative în imaginarul poetului:
noaptea, într-un poem precum dragostea
ca o săritură în apă, cînd pare că
urmează spusa lui Jean Cocteau
(„Poetul e la dispoziţia nopţii sale”),
misterioasa cetate a lui Zarathustra
şi fantasma păsării Phöenix.
Original este Gheorghe Vidican
atunci cînd explorează lumile apocaliptice
ale simţurilor: „splendoarea nudităţii
răsărite în grăuntele de rouă înghite
lumile apocaliptice ale simţurilor/
cresc arborescent întrebările forma
gînditoare plină de viitor a trupului
alegorie-a plăcerii/ neputincioasa
duhoare a sărutului alungă bărbatul
cu sentimente snoabe e vremea
cărunţilor/ să-şi ducă la altar femeile
mirosul de tămîie a marelui anonim
heraldică clipă-a uitării” (lunile
apocaliptice ale simţurilor). În Dimineaţa
din pumni, suveran este mirosul;
„umblăm din miros în miros”, scrie
Gheorghe Vidican în paşii tăi, iar
poemele cărţii adună, în formulări
banale sau în metafore care se reţin,
o sumă impresionantă de mirosuri,
cît cuprinderea lumii înseşi. Cel mai
frecvent e mirosul cafelei, apoi, de
pîine coaptă, de palincă, de oameni
şi iarbă, al sîngelui, mîinilor şi lirelor
(sterline), al balsamului de tăciune
şi salcîmului înflorit; în eros, mirosul
de carne trădînd „adormite dorinţi”,
mirosul hormonilor şi orgasmele care,
iată, au „miros de clepsidră”, tot felul
de mirosuri „obscene”; dar şi psalmii
au miros de tămîie şi smirnă; ochiul
are miros de struguri, special e şi
mirosul de urzici, al fînului cosit,
peştelui, lătratului de cîine şi al cîinilor
în haită, al florii de tei, mierii, durerii,
castanilor înfloriţi, mărului, al cărnii
trecutului şi al naşterii; mirosul de
„hoituri astrale” şi cel al unui „lătrat
la lună prăjit” închid imaginea unei
lumi unde totul se în-fiinţează prin
miros: „întoarcerea copilului în sîngele
mamei stă încolăcit şuierînd mirosul
de măr şarpele/ genunchii în rugăciuni
a celor învinşi dă celuilalt chip forma
împăcării cu sine/ marginea nopţii
răsăritul unei apologii în îngeri sufletul
îmi sprijină de somn pleoapele/ o
inimă dangătul de clopot clădeşte
biserici mustrările mamei întoarcerea
lor în ruine” (întoarcerea copilului).
În lumile apocaliptice ale simţurilor
descoperă Gheorghe Vidican şoapta
şi mirosul poeziei adevărate.