În avanpremieră, înaintea începerii primei ediţii a Festivalului Internaţional BucureESTI-VEST, Centrul Multi Art Dans a prezentat un spectacol de dans contemporan, Cast off Skin, conceput şi interpretat de doi dansatori-coregrafi, japoneza Yukiko Shinozaki şi norvegianul Heine Røsdal Avdal.
Pământul, satul nostru planetar de astăzi, găzduieşte tot felul de evenimente internaţionale, dând prilejul unor artişti din toate colţurile sale să se întâlnească şi să se asocieze, în măsura în care descoperă că între ei există afinităţi de concepţie. În acest fel s-au întâlnit şi creatorii spectacolului Cast off Skin, la un atelier al coregrafei Meg Stuart, în 1996, şi de atunci au dansat mereu împreună, în cadrul companiei acestei coregrafe.
Spectacolul prezentat la Bucureşti a fost conceput iniţial ca un studiu prezentat în august 2000 la Dans in Kortrijk, în Belgia, premiera lui având loc în acelaşi an, la Bergen, în Norvegia, în cadrul Festivalului de Dans din Octombrie. Destinul internaţional al creaţiei celor doi dansatori-coregrafi le-a desenat ulterior un traseu care a inclus până acum o serie de teatre din Norvegia şi Belgia, iar după Bucureşti, pe desenul acestui traseu vor figura ca puncte de oprire Bruxelles, Gant, Luxemburg şi Paris.
Yukiko Shinozaki şi Heine Røsdal Avdal explorează, aşa cum singuri declară, mişcările obişnuite din viaţa de zi cu zi, urmărind să surprindă momentul când ele se transformă în mişcări neştiute, spun tot ei, de fapt în mişcări cu valoare artistică. Dar această preocupare este una generală, a întregii generaţii de coregrafi de dans contemporan din zilele noastre. Iar faptul că un norvegian şi o japoneză urmăresc acelaşi fir al creaţiei este o dovadă în plus a universalităţii acestei preocupări. Răspunsul nu este, desigur, niciodată acelaşi, el fiind de fapt expresia personalităţii fiecărui artist în parte. Acelaşi lucru se poate spune şi despre rodul creaţiei celor doi coregrafi în discuţie.
Îmbrăcaţi în costume civile, în maiouri de repetiţie, ei exploatează diferenţa dintre diferitele culori închise ale maiourilor şi albul mâinilor, picioarelor goale, a gâtului, umerilor şi mai rar a chipurilor. Acestea sunt şi părţile corpului, cu care par a se juca, pe rând, punându-le în nenumărate posturi.
Două sunt caracteristicile care atrag atenţia, în partiturile de dans concepute şi interpretate de cei doi, pe muzică originală de Bart Aga şi lumini de Ralf Nonn şi Leo Preston: faptul că arareori le vedem chipul, ei evoluând cu spatele, culcate la podea sau cu capul dat pe spate, în aşa fel încât le vedem doar gâtul, şi faptul că mişcările lor se desfăşoară în paralel, dar niciodată împreună.
Am mai subliniat şi altă dată faptul că artiştii rămân cele mai sensibile seismografe ale unei epoci şi că în dans acest lucru apare cu pregnanţă. Am uitat de mult după chipul şi asemănarea cui am fost făcuţi, aşa că nici chipul nostru nu mai ocupă un loc privilegiat în ansamblul expresiei corpului uman. Şi, în acelaşi timp, nemairevendicându-ne din aceeaşi sursă, devenim tot mai singuratici. În spectacolul Cast off Skin (posibil de tradus Schimbarea pielii) cei doi dansatori evoluau fie singuri, fie în acelaşi timp, dar separat, fiecare făcând aceleaşi mişcări ca celălalt sau rotindu-se în sensul acelor de ceasornic în jurul propriei axe, dar totdeauna unul cu faţa altul cu spatele. Erau prinşi parcă într-un angrenaj, care le dădea modelul mişcărilor, dar nu-i putea face să danseze împreună. Incapacitatea cuplării, voit ilustrată, reieşea şi mai clar atunci când cei doi se apropiau şi schiţau fiecare câte un gest spre celălalt, gest care nu-şi atingea însă niciodată scopul, trecând pe alături, către nicăieri. Fiecare trăia într-o lume a sa, paralelă cu a celuilalt.
