Justiţia suverană sau adevăratul
Tratat de Drept Procedural
(Editura Junimea, 2016) este
a treia carte de „vocalize”
ale lui Gheorghe Schwartz;
autor al celui mai amplu ciclu
epic din proza noastră, Cei o
Sută, însumînd unsprezece romane
masive, tipărite în douăzeci şi cinci
de ani, între 1988 şi 2013, Gheorghe
Schwartz spune, într-o Precizare
importantă cu rol, mai degrabă, de
captatio benevolentiae, că Enigmele
infinite. Vocalize în Do Major (2014),
Hotarele istorice. Vocalize în Re Minor
(2015) şi, acum în urmă, Justiţia
suverană sau adevăratul Tratat de
Drept Procedural nu sînt decît nişte
„pauze de respiraţie”, un antrenament,
exerciţii obligatorii ale scriitorului
„înainte de a plonja în marele roman”;
subintitulată Curs practic cu pilde
edificatoare. Vocalize în Mi Minor,
cartea recentă continuă un proiect
epic unde dinamitează semnele
„clasice” ale romanului, în primul
rînd, cronologia şi povestea pe care,
iată, le pulverizează într-un şir nesfîrşit
de „cazuri” şi „pilde”, dînd contur,
în fond, unor antiutopii, oriunde şi
oricînd, mai ales, azi, posibile: enigmele,
hotarele („cît de minunat ar fi să
putem trăi fără hotarele ridicate între
noi”, exclama prozatorul care imagina
dispariţia frontierelor şi soarta
oamenilor în noua lume creată astfel)
şi justiţia reprezintă tema „vocalizelor”,
în gama majoră sau minoră, ale unui
prozator care construieşte, în fapt,
a treia sa serie romanescă, după
„ciclul lugojan” din anii ‘80 (Pietrele,
A treia zi, Spitalul, Om şi Lege) şi
vastul proiect din Cei o Sută. Numai
că noul roman scapă determinărilor
fixate de naratologie, pentru a adopta
regula lipsei de reguli: aceste vocalize,
adunate în nişte caiete sînt „rodul
cîte unei zile”, scrie Gheorghe Schwartz,
în care „un sunet cheamă după el alt
sunet, o literă altă literă şi iată
cum se naşte acest puzzle neaşteptat”.
Ca şi precedentele două cărţi ale
ciclului, noul roman al lui Gheorghe
Schwartz, Justiţia suverană este un
puzzle, unde un caz sau o pildă „înnoadă”
alte cazuri şi alte pilde, în lungul
şir al dosarelor din arhivele tribunalelor,
iar cronicarul din umbră al acestei
noi lumi romaneşti este cercetătorul
acelor arhive ale căror dosare,
instrumentate de un unic complet de
judecată, constituie imaginile distopice
ale Justiţiei suverane şi Cavalerului
Dreptăţii Finale; în dosarele inventariate
de prozatorul- cronicar-cercetător de
arhive, se pun la cale sau chiar se
comit tot felul de crime, cu o victimă
sau mai multe, care ajung, în majoritatea
lor, în faţa aceluiaşi complet de judecată:
comisarul Abraham Puiu Snupf arestează
suspecţii, eminentul procuror Doctor
Ragnavaldur Sicl face rechizitoriul,
onorabilul judecător Profesor Universitar
Emerit Academician Dr.Dr.h.C. Julius
Zimberlan dă sentinţa, după ce inculpaţii
vor fi fost apăraţi de maestrul Ludovic
L., Cavalerul Adevărului Ultim sau al
Dreptăţii Finale, genialul avocat care
reuşeşte, contra unor onorarii consistente,
să piardă toate procesele. Ne aflăm
într-o lume a triumfalismului pozitiv,
o lume pe dos, într-o antiutopie de
aici şi acum (cum ne indică un caz
„petrecut nu altundeva ci chiar în
exclusivul salon albastru al clubului
ROYAL din Parisul anului de graţie
2015”); acolo, oriunde, adică, aici şi
acum, fiecare denunţă pe fiecare
(ca în localitatea Vişinul Alb, comuna
Vişinul: „În satul Vişinul Alb trăiesc
683 locuitori. La forurile competente
– dar nu numai – au sosit 683 denunţuri
cu indicarea identităţii vecinului sub
care se ascunde odiosul criminal Rudolf
Zak. Iniţial, aceste denunţuri au
fost anonime, dar, după ce s-a precizat
că documentele nesemnate nu sunt
luate în evidenţă, la forurile competente
– dar nu numai – au sosit 683 denunţuri
semnate, denunţuri indicînd cu precizie
identitatea vecinului sub care se
ascunde odiosul criminal”) şi fiecare
trebuie să dovedească faptul că nu el
a comis faptele pentru care e acuzat
(„fiecare cetăţean va trebui să poată
dovedi, în urma unor interogatorii
severe, că nu este el Rudolf Zak, odiosul
criminal condamnat în contumacie
pentru mîrşavele fapte comise” şi
pentru că programul „a dus la scăderea
criminalităţii pe plan naţional cu 2,67%
doar în primul an, el va fi extins la
nivelul întregii ţări, astfel încît fiecare
cetăţean să fie pus să dovedească
indubitabil, cel puţin o dată la fiecare
opt luni, că nu este el unul dintre
odioşii criminali condamnaţi în
contumacie pentru mîrşavele fapte
comise”; în această lume, cazurile
judecate sînt fie evenimente de Breaking
News, de tabloide, ştiri „de la ora
cinci”, fie sloganuri, reclame, stereotipii,
fraze memorabile (fumatul poate
ucide, voinţa de putere, toţi suspecţii
sunt vinovaţi, un măr putred poate
contamina toate merele de pe o tavă
etc.), trezite din amorţeala lor, transferate
în poveste, primind viaţă în vocalizele
de o fierbinte actualitate ale unui
prozator care se amuză uitîndu-se la
televizor şi neîncetînd să se mire,
să rîdă şi să plîngă, de cîte se întîmplă
de rîsu’ plînsu’ într-o lume în care
Justiţia „e suverană”, de o „mare şi
incontestabilă înţelepciune”, rezolvînd
„magnific” toate cazurile şi primind
bile albe: o lume a triumfalismului
pozitiv, parcă din alte vremuri, dar şi
de astăzi, din bilanţuri şi rapoarte,
cînd „nu poate nimeni contesta că
justiţia e suverană, doar ea fiind aptă
de a da la fel de îndreptăţit o decizie
favorabilă la o instanţă şi una contrarie
la instanţa superioară”.
Victimele şi călăii din procesele
intens mediatizate (pledoariile
mirificului avocat care pierde toate
procesele sînt urmărite de milioane
de telespectatori) constituie, ca în
proza de altădată, termeni interşanjabili;
toate personajele sînt doctori, de la
preşedintele tribunalului pînă la
grefier şi ultimul aprod (diferenţa e
doar că, la primul, se scrie cu majusculă
– Dr., la ceilalţi, fireşte, cu literă
mică – dr.), iar plagiatul e veşnic:
astfel, după un proces în care a apărat
inegalabilul Ludovic L., s-a hotărît
în instanţă prescripţia unui plagiat
doar dacă este descoperit după cel
puţin trei secole de cînd a fost enunţat
originalul: „Un caz deosebit de
interesant s-a născut din această
înţeleaptă prevedere: un oarecare
Baldwin Sulici a publicat o piesă de
teatru intitulată HAMLET. Piesa
aceasta reproducea, sub iscălitura
lui Sulici, piesa omonimă a numitului
Willam Shakespeare. Cînd Sulici a
cerut să i se plătească drepturile de
autor cuvenite în urma reprezentării
piesei de teatru intitulată HAMLET,
au existat numeroase opoziţii. Unele
procese sunt încă pe rol, Sulici
neputînd fi acuzat de plagiat întrucât,
aşa cum atît de strălucit s-a exprimat
maestrul Ludovic L. (desigur sub alt
nume), «toată lumea născută după
Adam şi Eva pe acest pămînt nu
se exprimă decît prin plagiate»,
iar tribunalul n-are cum să conteste
această afirmaţie, mai ales că ne
aflăm în urma unui plagiat «descoperit
după cel puţin trei secole de cînd
a fost enunţat originalul», lucru intrat
în jurisprudenţă. Astfel, piesa intitulată
HAMLET nu poate fi considerată un
plagiat, chiar dacă reproduce cuvînt
cu cuvînt, replică după replică, piesa
omonimă a numitului Shakespeare,
care a scris cu peste 300 (trei
sute) de ani mai devreme, aplicîndu-se
prevederea prescripţiei. Aşa că marele
dramaturg Costache Lupesco, autorul
piesei ROMEO ŞI JULIETA nici
n-a mai fost dat în judecată pentru
rapt intelectual”; tot astfel, renumitul
savant profesor Julius Zimberlan,
acuzat că ar fi plagiat un material
din revista „Superştiinţa”, indică
faptul că textul copiat e, în fond,
reluarea unui articol din „Analele
QR”, care „a fost preluat dintr-un
text al lui Aldebrandus, cel ce l-a
găsit într-un manuscris arab din
secolul al VIII-lea”, pentru ca originalul
să se găsească, poate, dar nu e sigur,
într-un înscris de pe o piatră egipteană:
cei care au probleme, trebuie să
citească Tratatul de Drept Procedural
al lui Gheorghe Schwartz pentru a-l
folosi în instanţă, fie şi numai
academică, la judecata colegilor
indignaţi de raptul intelectual, ei
înşişi plagiatori într-o lume unde
s-a dovedit că „toată istoria scrisă
şi vorbită nu este decît un nesfîrşit
palimpsest” şi, în consecinţă, fiecare
afirmaţie e un plagiat.
Prozatorul-cronicarul-cercetătorul
de arhive e un ingenios agent de
marketing al propriei opere; ne îndeamnă,
astfel, să studiem Tratatul
pentru că „vă va ajuta sigur atunci
cînd veţi fi şi dumneavoastră condamnaţi”
şi, acuzaţi în vreo cauză, să-l căutăm
pe ilustrul Ludovic L. şi să-i plătim
onorariile exorbitante pentru a pierde
procesul şi a fi întemniţaţi pentru că,
iată, cum se vede din dosarele arhivei,
închisoarea aduce numai beneficii
celor condamnaţi (un savant cere să
i se prelungească şederea acolo pentru
a termina un epocal tratat de lingvistică,
altcineva devine un mare pictor,
Alibaba Zimberlan îşi salvează viaţa
în spatele gratiilor, insignifiantul
Vasile Ivanovici O’Glup, zis Mogîldeaţă
e, în sfîrşit, luat în seamă, servitoarea
familiei Raikovic îşi găseşte, în
închisoare, ursitul cu care a avut trei
copii, primul încă din timpul detenţiei:
„Fosta servitoare condamnată pentru
complicitate la crimă în formă continuată
şi cu premeditare a trăit aievea visul
vieţii, fiindu-i pe veci recunoscătoare
domnului avocat Ludovic L., Dumnezeu
să-i dea sănătate!”, etc.):
închisoarea e un loc sigur şi propice
creaţiei, datorită geniului maestrului
Ludovic L. care „face pe toată lumea
fericită”. Umorul de cea mai bună
calitate (şi cum să nu te amuzi cînd
autorul însuşi citează din Postumele
proprii, cînd se teoretizează „crima
onirică” sau cînd, de pildă, se lansează
o nouă dilemă din care nu putem ieşi:
„Alibaba cel din poveste a fost un
personaj pozitiv sau, chiar dimpotrivă,
negativ. A fost el un tîlhar, un haiduc,
un filantrop sau un capitalist veros?”)
şi apelul la o foarte variată listă de
procedee retorice (ironia şi autoironia,
preteriţia, contrafacerea, asteismul)
fac din „vocalizele” lui Gheorghe
Schwartz o lectură dintre cele mai
agreabile; aceasta e coaja noului său
roman. Miezul se află într-o altă gamă,
între temele mari ale teoriei romanului:
cît/cum se construieşte acesta pe
„scenariul imaginativ real” şi , respectiv,
pe „scenariul imaginativ închipuit”?
Cu ambele lucrează (anti)utopia.
Iată un scenariu imaginativ real, o
posibilă realitate a ficţiunii, cu final
apoteotic: „Va veni şi vremea aceea
cînd oamenii vor avea timp să se
ocupe doar de nemulţumirile lor.
Vremea de Aur cînd viaţa se va muta
în sălile tribunalelor”.
Şi tot în (anti)utopie e şi acest scenariu imaginativ închipuit, o ficţiune
a ficţiunii, cu deznodămînt tragic pentru o anumită categorie de oameni:
„aprecierea operelor de artă şi celor asimilate acestora să fie exercitată
de un unic program de calculator, ceea ce va duce la eliminarea definitivă
a subiectivităţii umane”, iar „crearea artistică” a aprecierii trece în
categoria „activităţi ilicite”, pedepsite cu patru sau opt ani de închisoare
şi confiscarea instrumentelor folosite.
Pînă cînd critica literară va fi exercitată de un unic program de
calculator, nefiind încă – dar e o chestiune doar de timp! – o activitate
ilicită, mă grăbesc să constat că „vocalizele” lui Gheorghe Schwartz,
unul dintre prozatorii de primă linie ai literaturii noastre de azi, trebuie
citite mai ales că nu toată lumea s-a mutat în sălile tribunalelor sau
după gratii, pentru a-şi găsi, în sfîrşit, liniştea, siguranţa, armonia
conjugală, înzestrarea artistică, celebritatea, îmbogăţirea, cîte şi mai
cîte... Şi toate astea se datorează avocatului Ludovic L. care pierde toate
procesele, protagonistul uneia dintre cărţile remarcabile din stricta
noastră actualitate literară.
