În apele timpului istoric
transilvan, segmentat între
anii 1765-2010 se răsfrâng,
asemenea stelelor de pe
firmamentul celest, zece
naraţiuni autonome.
Acţiunea şi conflictele
interumane sunt situate în
satul Bocşari, localitate istoric
atestată, în Apuseni, pe valea
Almaşului. Aici se ivesc structuri
caracteriale de excepţie şi ies
la iveală trândavi îndărătnici.
Aici au loc întâmplări misterioase.
De aici pleacă şi aici se reîntorc
personajele ficţionale, atrase
de vraja locurilor natale.
1. Codul
Înzestraţi cu trăsături fizice,
inteligenţă şi abilităţi ieşite din comun,
„imperialii” sunt tineri transilvăneni
selectaţi de comisiile de recrutare în
regimentele de elită ale Imperiului
Austriac. Primirea într-o astfel de
unitate semnifica intrarea într-o lume
aflată pe o treaptă superioară de
civilizaţie umană.
În trei ani de armată, tinerii români
îşi însuşeau un cod al muncii şi al
onoarei. Dar îşi dezvoltau şi calitative
trăsături caracteriale. Austriecii –
comenta Avrămuţ Găluş – se
caracterizează „prin muncă şi ordine,
prin instrucţie şi educaţie, prin muzică
şi cultură.” De aceea, la eliberare,
mândria de a fi intrat temporar într-o
lume distinct diferită, prin valori
materiale şi dezvoltare spirituală, se
îmbina cu năzuinţa, la întoarcerea
în satul natal, de a înfăptui o civilizaţie
apropiată de aceea din care plecaseră.
În fiecare naraţiune, personajul
principal – rar, secundar sau episodic
– este un „imperial”. În Ordin de la
Împăratu’, Avrămuţ Găluş, sergent
în Regimentul 2 de Cavalerie din
cetatea Timişoarei, acţionează ca un
erou civilizator. În aceeaşi nuvelă,
Horia Albini, fost cavalerist într-un
regiment din Szeget, exploata, în
Abrud, un important zăcământ aurifer.
Varlam, jude în Bocşari, fusese subofiţer,
în regimentul grăniceresc imperial.
Zamfiu Luncan din Ochi albaştriazurii
a primit gradul de soldat fruntaş,
pentru merite „anterioare” în viaţa
civilă. Iancu Nonu din Răpirea Măriilor
a fost cercetaş în linia întâi, în războiul
din munţii Italiei.
2. Continuitate şi diferenţă
Prin nuanţe tematice şi motive
structural minimale, nuvelele incluse
în volumul Imperialii din Bocşari se
înscriu aparent în universul prozei
rurale ardeleneşti, reprezentate de
Slavici şi Agârbiceanu. Diferenţa
rămâne edificatoare. Prin structuri
caracteriale de excepţie, similare cu
vigoarea personajelor imaginate de
Rebreanu, universul ficţional original,
limbaj modern, perspectivă şi organizare
discursivă, textele semnate de Romulus
Lal acced spre literaritate.
Agârbiceanu evoca oameni şi întâmplări
De la ţară, 1905, „clasa inteligentă a
satelor de peste munţi, compusă din
preoţi, notari, doctori” – scria G. Călinescu.
Nicolae Manolescu sesizase altceva. În
universul lui imaginar, mocnesc „dureri
înăbuşite”, similare cu problematica
narativă sadoveniană, din volumul cu
titlu omonim, din anul 1904.
Urmând exemplul lui Ioan Slavici,
Romulus Lal aşează personajele sub
incidenţa realismului psihologic. Şi
unul şi celălalt au creat o lume rurală
diferită de ruralitatea existentă în
Muntenia şi în Moldova. Deosebirea
este dată de înrâurirea civilizaţiei
austro-ungare. Între nuvelele Popa
Tanda şi Ordin de la Împaratu’ nu se
află numai o similitudine valorică, ci
una social-educativă. Ani la rând,
preotul din Sărăceni şi-a îndemnat
enoriaşii să-şi cultive pământurile.
Predicile nu au avut efect. Atunci,
preotul s-a decis să-şi cultive propriai
grădină. Efectul a fost contagios.
În ambele nuvele, personajele
principale smulg satul din inerţia
trândăviei. Preotul prin exemplul
personal. Celălalt adaugă vredniciei
individuale o constantă acţiune
coercitivă, cu «ordin de la Împăratu’».
3. Tehnica
O adiţiune de modalităţi şi procedee:
acţiuni tensionate, subiecte originale,
personaje intrate pentru întâia
oară în proza transilvană, ambiguităţi
situaţionale, deschideri abrupte, finaliză
ri imprevizibile sunt deopotrivă
centrate asupra receptorului, prin
funcţia emotivă a limbajului şi
expresivitatea funcţiei poetice. Nouă
este perspectiva naratorială. Deosebită
de a predecesorilor este şi organizarea
discursivă a textului. Planul acţiunii
este însoţit constant de reprezentarea
personajelor în acţiuni unitare.
Cu excepţia nuvelei Sit tibi Christe
datus..., integral construită de o voce
la persoana întâi singular, în celelalte
Romulus Lal dezvoltă un tipar narativ
numit de Nicolae Manolescu „naraţiune
dorică”, sub dublă perspectivă narativă.
Situată în afara textului, vocea
naratorului edifică informaţia
evenimenţială pe două straturi epice
complementare. Una centrată pe
trăiri sufleteşti, însoţită de atitudini
comportamentale. Cealaltă
exterioară, provocată de relaţiile
interumane, îmbină obiectivitatea
cu stilul indirect liber, monologul
interior cu intruziuni analitice la
persana întâi singular.
Romulus Lal nu povesteşte.
Reprezintă. Printr-o voce, un accent
şi o sensibilitate ce îl individualizează
în câmpul prozei contemporane
recreează lumi ficţionale, aflate întro
permanentă evoluţie psihică şi
socială. Nuvelele lui modifică percepţia
asupra lumii rurale, reflectată în
creaţia prozatorilor transilvăneni.
Sub aparenţa ruralităţii, Romulus
Lal explorează inedite nuanţe tematice
ale literaturii mari de totdeauna.
Materia epică este introdusă într-un
modern creuzet imagistic. Aşezate
în timpul istoric, ele introduc receptorul
în transfigurarea personalizată a lumii
rurale de ieri şi de azi.
În creaţia literară – argumenta
T. S. Eliot, în Tradiţie şi talent personal –,
sunt deopotrivă implicate „un simţ
istoric” şi „o percepţie a trecutului”,
înţeles nu exclusiv ca trecut, ci receptat
şi din perspectiva unui prezent etern.
Simţul istoric este construit pe un
diptic contrastiv. Un simţ al temporalului,
determinat de prezenţa naratorului
într-un segment temporal reversibil.
Şi un altul „al atemporalului”, determinat
de intrarea propriei contemporaneităţi
în timpul ireversibil.
Deasupra textelor incluse de Marin
Preda in volumul Întâlnirea din
Pământuri arde eternă atemporalitatea.
Sub cenuşa fierbinte a discursului
narativ, în câteva dintre nuvelele
„imperiale”, create de Romulus
Lal, mocneşte un grăunte de tăciune
incandescent.
3. O Saga transilvană
Structura „imperialilor” este gândită
din perspectiva unei posibile Saga.
Specie epică, ivită în Evul Mediu,
inspirată din istoria şi mitologia ţărilor
scandinave, Saga a fost preluată în
epoca modernă şi extinsă la istoria
unei familii, de-a lungul mai multor
generaţii. Astfel au procedat Selma
Lagerlöf în Gosta Berling Saga, John
Galsworthy în Forsyte Saga.
În planul enunţării, al relaţiilor
dintre personajele discursului narativ,
prozatorul a introdus – ca în vechile
Saga – evenimente istorice reale,
răsfrânte asupra destinelor umane,
scenarii arhetipale, elemente miraculoase.
Vocea narativă a reactualizat, în
Răpirea Măriilor, mitul arhaic al
Sabinelor. Şi a intensificat iluzia
realităţii, conexând mitologia cu
evenimente reale din istoria Transilvaniei.
Într-o noapte de decembrie 1765, în
postul Crăciunului, douăsprezece
Marii aflate la şezătoare în moara lui
Giurcăşel, au fost răpite. În Bocşari,
a sosit un pluton de jandarmi, condus
de un ofiţer ungur, spre a cerceta
răpirea, După câteva luni, a plecat
fără a elucida cazul. Doi ani mai târziu,
însoţit de doi jandarmi, şi-a făcut
apariţia detectivul Albert Reiff. Cu
un an înainte de răpirea fetelor –
au vorbit jandarmii – Maria Tereza
începuse războiul cu Franţa. Şi a
poruncit Regimentului 1 de Grăniceri,
din ţinutul Năsăudului, să se deplaseze
pe frontul de Vest. Grănicerii,
conduşi de Toader al lui Tănase,
au refuzat să răspundă chemării.
Legea dată de aceeaşi împărăteasă
le preciza îndatoririle. Obligaţia lor
era să apere frontiera dinspre Valahia
Mare. Mânia împărătesei s-a dezlănţuit
pe măsura sfidării. Toader, în vârstă
de 125 de ani – preciza sentinţa –
şi fiul lui, de 92, au fost traşi pe roată.
Doisprezece dintre strănepoţii bătrânului,
cu rang de căpitan, nu au fost găsiţi.
Detectivul – adăugau jandarmii – avea
un scenariu. Fetele au fost probabil
răpite de cei doisprezece fugari
condamnaţi la spânzurătoare.
În primăvara anului 1781, înaintea
sărbătorilor pascale, toboşarul satului
anunţa: Maria Tereza plecase spre
ceruri. Noul împărat a iertat pe toţi
cei vinovaţi şi condamnaţi, dar şi
pe cei vinovaţi şi nejudecaţi.
În timpul Primului Război Mondial,
o grupă de vânători de munte din
Armata a II-a Română, condusă de
generalul Eremia Grigorescu, urcând
pe firul Arieşului, a intrat într-un sat
nemenţionat pe harta militară. Izolat
şi fortificat natural din steiuri şi păduri,
satul părea o cetate, cu locuinţe
arătoase, zidite din piatră şi lemn. La
marginea platoului, un bătrân încărca
lemne într-un car tras de cerb. El
introduce în naraţiune o verigă lipsă.
Tinerii de odinioară au întâlnit în
codru un vânător. El le-a vorbit de
mulţimea şi frumuseţea fetelor din
satul lui. Nu ar fi exclus să fi dat o
mână de ajutor la răpirea de atunci...
Un al doilea epilog, relatat la persoana
întâi singular este situat în primăvara
anului 2010. Brăzdarul plugului lovise
o piatră. Plugarul, „vecinul meu”, îi
solicită ajutorul. După ceasuri de trudă,
au scos din pământ o piatră de moară
şi şase trepte de piatră, unde, pe
vremuri, fusese moara lui Giurcăşel.
Curăţată de pământ, pe suprafaţa
pietrei au apărut trei litere latine:
„A.N.O.”, urmate de patru cifre:
„6.6.1.8.” –, anii scurşi de la facerea
lumii, după tradiţia biblică. Într-o
margine s-au ivit alte două litere:
„A.M.” Iniţialele aparţineau „cu
siguranţă” celui care şlefuise piatra.
Naratorul a transformat-o într-o „masă
de piatră”. Din trei trepte, a făcut
picioarele, fixate în beton. Din celelalte
trei, scaune în jurul ei. Dimineaţa
îşi bea ceaiul de plante la masa „Piatra
de moară”, aşezată „în părculeţul din
faţa casei mele” – şi meditează la
destinul celor douăsprezece Marii.
Contrabanda cu aur din Munţii
Apuseni formează nucleul nuvelei
Făclia arde până la capăt. Dionisie
Goran are o bănuială. Finul său, Petre
Jitar, i-ar fi furat trei kilograme de
aur. La sugestia călugărului lumânărar
de la Mănăstirea Prislop, naşul aplică
un sfat pragmatic: „afurisenia ca
pedeapsă a nedreptăţii”, încheiată
cu un dublu efect miraculos.
