Robert G.
Elekes,
Aici
îmi iau
dinţii-n
spinare
şi adio,
Editura
Tracus Arte,
Bucureşti,
2015, 88
pag.
Robert G. Elekes (n. 1985)
a absolvit Facultatea
de Litere a Universităţii
„Transilvania“ din
Braşov. Este doctor în
filologie (titlu obţinut
la Facultatea de Litere
a Universităţii „Lucian Blaga“
din Sibiu), cu o lucrare despre
literatura de expresie germană
din România în perioada
comunismului. Actualmente,
predă la Literele braşovene şi
la Universitatea „Sapientia“
din Târgu Mureş. Aici îmi iau
dinţii-n spinare şi adio este
cartea lui de debut. Nora Iuga
şi Caius Dobrescu îl recomandă
entuziast pe coperta a patra.
Spre deosebire de majoritatea
tinerilor poeţi de azi, Robert G. Elekes
debutează târziu, la 30 de ani. Ca
formulă poetică, nu seamănă nici cu
neo-expresioniştii, nici cu minimaliştii
(post)douămiişti. Imaginaţia absurdsuprarealistă,
combinaţia de detalii
realist-biografice şi de elemente
fantastice sau himerice, hibridizarea
genurilor, similiepicul şi faconda
(auto)ironică, intertextualitatea şi
plăcerea sarabandei lingvistice, toate
într-un continuum textual burlesc,
îl apropie, în diverse grade, mai
degrabă de Nora Iuga, de Alexandru
Muşina (cel de dinainte de ’89), de
Mircea Cărtărescu sau de Cristian
Popescu. Influenţele ori similitudinile
nu-i ştirbesc însă din originalitate.
Trama epică şi, totodată, stimulul
dureros al unei tulburătoare călătorii
interioare îl reprezintă abcesul: „Acum
simte puroiul săpând spre adâncimile
trupului său. Simte cum îi mănâncă
oasele, cum îi roade carnea şi gândurile.
Acum se uită în oglindă şi simte
durerea cum curge prin toate circuitele
trupului său, ca un fel de energie
întunecată care-i încarcă, încetul cu
încetul, creierul cu moarte, deşi pe
faţa lui nu vede nici o umflătură, nici
o grimasă, nici o urmă. Doar aceeaşi
faţă jerpelită pe care o poartă în fiecare
zi”. Personajul acestei „epopei”
endodontice (endodonţia este tratamentul
aplicat în cazul infecţiei produse de
cariile adânci; în limbaj comun, este
vorba despre „omorârea nervului”)
se numeşte, homeric, Patrocle. Nu,
nu va muri în „înfruntarea” cu medicul
dentist, însă trauma va înflori obsesional
şi fantasmatic (amintirea dinţilor de
lapte, rupţi în braţul tatălui, un
experiment de tip Survivor
stomatocentric, exerciţii „anestezice”
muzical-poetice). Dr. Sorin Cocoradă
este şi „poet de provincie în weekend”.
Lui i se datorează o viziune despre
lume şi viaţă care telescopează
problematica volumului, concretanatomică
(gura cu dantura cariată),
într-un alt plan, poetico-metafizic:
„Domnule Patrocle, aveţi un ecosistem
complex şi fascinant în gură: lumea
întreagă în miniatură, ce mai. Ca
dentist, eu am sarcina de a vă îngriji,
de a păstra în viaţă această minune
a naturii şi nu de a o transforma întrun
deşert de plastic şi ciment. Povestea
gurii dumneavoastră ar putea să
fie fără probleme cea a întregului
univers. (…) În câţiva ani, dintele va
fi mâncat de tot de lumea care îl
înconjoară, ca orice lucru care există
pe Pământ. Şi în locul lui va rămâne
un mormânt peste care resturi de
mâncare se vor aşterne ca florile
de mucegai”. Aici îmi iau dinţii-n
spinare şi adio va fi o „descompunere”
biografică, spiritual-psihanalitică,
dar şi o deconstrucţie a poeziei
„canonice”.
Patrocle se vede pe sine ca pe un
altul, literalizând/ concretizând revelaţia
lui Rimbaud (una dintre propoziţiile
fundamentale ale modernităţii literare,
„Je est un Autre”), precum şi celebrul
clişeu al poetului cu capul în nori:
„Patrocle îşi ia în mână gâtul ca o
aţă/ şi îşi lasă capul plin de aer cald
să plutească/ pe deasupra lumii ca
un balon/ (…) îşi vede trupul rătăcind
prin lume/ gâtul ca o gumă de mestecat
întinsă spre necunoscut/ şi capul
plutind printre sateliţi, staţii orbitale,
ozn-uri şi deşeuri interstelare”. Venirea
pe lume a lui Patrocle, o „legendă”
urbană, povestită Gabrielei G. (un
dublu feminin al personajului), pare
un episod comico-parodic din Amintirile
din Epoca de aur ale lui Cristian
Mungiu: se născuse pe o bandă rulantă
industrială, cu ajutorul portarului
Atanasie Groparu, moment imortalizat
de „Scânteia”, pentru a glorifica „forţa
proletariatului”. Pentru Patrocle realul
este un film suprarealist: morţii
înfloresc (e aici un fel de Bacovia din
Cuptor întors) şi se vând la bucată,
liftul devine un coşciug din care
evadează căzând în gol, ca în Blade
Runner, oamenii se lichefiază dalinian:
„se topeau încet ca două cuburi de
carne îngheţată în timp ce tu te holbai
la ei cum se scurgeau pe masă
spre tine, vărsându-se în supa în care
faţa ta încă muşca după aer”. Pe scara
timpului se circulă precum în S.F.,
Gabriela se întâlneşte pe sine însăşi
fetiţă, într-un hipermarket. Există
însă şi un absurd al gesturilor banalcotidiene,
un tipar al frazei care
aminteşte de Kafka (Patrocle are şi
un motan botezat Kafka, ce „vomită
viermi în timp ce toarce”) sau de
Daniil Harms: „dr. Cocardă se trezeşte
ca-n fiecare zi în pielea unui om care
se trezeşte. îşi întinde demonstrativ
muşchii amorţiţi, îşi freacă ochii şi
se scarpină gentil între picioare. încet,
voalul inconştienţei se ridică şi corpul
îşi asumă rolul de Cocardă. cască
gura ciuruită de carii şi simte mirosul
de Cocardă. (…) se îmbracă în hainele
de casă şi-l cuprind responsabilităţile
unui om care se îmbracă în hainele
de casă” ş.a.m.d. Intertextual, suntem
trimişi spre Huis clos, spectacol teatral
la care asistă histrionul Cocardă.
Patrocle are mania listelor, iar în text
se utilizează frecvent enumeraţia,
cel mai adesea disruptivă (care amestecă
sferele de referinţă), tot un mijloc de
a genera comicul absurd. Arlechinada
existenţială are drept corespondent
una formal-stilistică. Poetul se joacă
mixând registrele limbii, muzica şi
literatura (creează versuri pe diverse
ritmuri), inventează diateză reflexivă
unor verbe care nu o reclamă, se
desfată cu termeni din jargonul
ştiinţific-medical, cu vârtejuri lingvistice
declanşate de elicea rimei, pastişează
şi parodiază, persiflându-şi inclusiv
generaţia (v. Ianuş, mai nou, Komartin,
care au scris poeme-manifest via
Howl al lui Ginsberg): „am văzut cele
mai bune minţi ale generaţiei mele
împotmolite/ în unsoare pixelată, cu
un pa şi pularevedere în gând/ şi
un ecran înfipt în ochi, umblând
printre/ fantome fosforescente, pe
străzi scuipate, pe căi bătute,/ cu
bărbii de bărbat, peste maldăre de
eu, înregistrate,/ catalogate, mamifere
expresive cu unghia în gât/ contemplând
infinitul da,/ care da, într-adevăr
au trecut prin Facultate S.r.l. înghesuiţi/
în cămine ca nişte evrei în tren
spre Auschwitz,/ hipsterarlechini
sfinţi cu cearcăne kafkanii şi părul
duhnind/ Parliamentiu recitând Budila
lui Muşina în toaleta sexului/ opus”
ş.a.m.d.
Scufundările în „puroiul” trecutului
şi al subconştientului, al amintirilor
şi al viselor, sunt secvenţe de neorealism
cinematografic italian (scena
îmbăierii în cadă împreună cu tatăl
şi imaginea apei murdare), amestecate
cu fragmente de film psihedelic (mama
dezbrăcată pe balcon şi copilul
imaginându-şi privirile vecinului pe
pielea ei, tatăl făcând sex cu o altă
femeie, în timp ce fiul ascuns în dulap
se uită pe gaura cheii, lumea răsturnată,
duhnind a ţuică şi a transpiraţie), o
Camera Obscura din care ies la iveală
complexe (cel oedipian, în primul
rând) şi angoase: „Patrocle se vede
în dulap atârnând/ de un umeraş, un
înveliş/ gol, un costum de om,/ ai
cărui ochi pironiţi îl privesc şi îl văd/
un copil înfricoşat în noapte,/ pe al
cărui chip realitatea/ se derulează ca
un film”. Identitatea e o sursă de
anxietate, Patrocle se auto-defineşte
compulsiv, ba îşi scrie şi Epitaful,
cinic şi parodic, aşa cum Cristian
Popescu îşi compunea necroloage.
Patrocle nu se observă însă doar pe
sine, ci şi mediul înconjurător. El
simte enorm şi vede monstruos, ca
şi Gabriela G: „pietonii plutesc/ în
lumina dimineţii/ ca nişte fetuşi
deformaţi/ într-un borcan cu formol”.
Uneori, se amuză ironic, de pildă,
contemplând o blondă care-şi plimbă
pierce-ul din limbă prin gură „în timp
ce încearcă să cunoască pantoful în
sine uitându-se din toate unghiurile
la stiletto-urile ei cele noi”.
Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio
este o carte despre viaţă şi moarte,
despre condiţia umană privită din
toate unghiurile (ludic, ironic, livrescparodic,
absurd, comic, cinic, dramatic,
burlesc), despre poezia atroce a
existenţei. Bufonada meta-poetică
nu distruge ontologia poetică. Lumea
lui Patrocle rămâne vie şi memorabilă
(de amintit şi ilustraţiile suprarealiste
realizate de Roxana Târziu, în conivenţă
cu poezia volumului). Un debut
remarcabil – o spun fără rezerve.
Robert G. Elekes este un poet de
apreciat şi de urmărit.
