Născut în 1975 la Ceuta, Luis Daniel Pino şi-a făcut ucenicia timp de şase ani în atelierul de poezie al Mariei Chávez, maestră recunoscută în îndrumarea creativităţii tinerilor. Participă frecvent la ateliere şi festivaluri naţionale şi internaţionale de poezie. Versurile sale, caracaterizate prin acea spontaneitate supravegheată care se cultivă de obicei în astfel de ateliere de creaţie, reuşesc să atragă atenţia prin dezinvoltura ironică a scriiturii şi un simţ al umorului uşor ştrengăresc.
Arta poetică din deschiderea selecţiei de faţă ne va oferi câteva lămuriri suplimentare despre aspiraţiile sale şi despre universul său poetic.

Artă poetică

Ne trecem existenţa cizelând traiectul pe care-l vom parcurge. Cuvintele trasează un drum la dus şi altul la întors. Nu alegem totdeauna drumul de dus pentru a înainta şi nici drumul de întors pentru a ne înapoia. Iar atunci când suntem gata să facem alegerea se instalează tăcerea care ne cotropeşte intenţiile. Pe drumul acesta bidirecţional se desfăşoară scrisul meu, ca o călătorie spre acele tărâmuri nebănuite pe care le îngăduie cuvântul. Poezia încrustează litere în coala de hârtie, înlănţuie toate încercările, iar verigile lanţului dobândesc tăria unei implicări permanente ce antrenează în angrenajul ei timpul şi memoria.
Cuvintele se nasc, cresc, se reproduc şi mor în contextul celui care le pronunţă. S-ar putea spune la fel de bine că reînvie când le recuperăm din folosirea lor curentă. Pentru ca să capete din nou putere cuvintele, e nevoie de un nou proiect care să permită această nouă formă de a respira, de un scenariu, de o schimbare a perspectivei, de acea călătorie la capătul lumii la care am visat necontenit.
Există un pact între cuvânt, foaia albă şi poet, dar nu e întotdeauna respectat de toţi trei. Când ceva nu merge bine, trebuie să ies din scenă eu; atunci las ideile să-şi găsească echilibrul, caut alţi prieteni. Poezia nu are nevoie de mine, dar eu nu pot renunţa la acest cerc vicios care transformă versurile în stupi intermitenţi. Nu mă complac în această părăginire. Îmi caut adăpost şi simt din nou pulsul când ating cu mâinile geografia care mă înconjoară.

Lege

Să laşi memoria să lucreze ori să convoci uitarea ?
(Enrique García Trinidad)

Când nu suporţi viaţa
trebuie să laşi o margine de manevră evenimentelor,
să cântăreşti ambalajul fiecărei făgăduinţe,
să verifici dacă nu cumva izbânzile continuă să fie otrăvite,
să te încrezi în raza de lumină ce ne înfioară,
să aştepţi ca migrenele să îngenunchieze la fiecare pas,
să bagi de seamă dacă nu cumva avantajul
a lăsat în urmă marea …

Când va sosi clipa să te împărtăşeşti din ignoranţa
care ne-a dăruit atâtea bucurii
încearcă să nu te înşeli pe tine însuţi :
e contraindicat să plângi.

Excuse me darling

Sfios cum sunt, prea lesne să-ţi cuprind
mijlocul de mulatră, coapsa fină
n-a fost, răpit de ochii de felină,
şi-n curtea desfătării să descind.

Venin băut-am cu nesaţ de-aspidă
şi în zburdalnic bal de agrement
himera am aflat-o, supliment
ce mi-a umplut viaţa insipidă.

Vreau să-mi petrec cu tine-ntreaga noapte,
să-ţi mângâi păru-n plete desfăcut,
să ne-alintăm cu mătăsoase şoapte

şi-ndrăgostit năframa să-ţi sărut.
Nu vei mai fi o fată ne-nsemnată.
Maşina mea e lângă cer parcată.

Necunoscuţi

Lui Carlos Delgado

Suntem necunoscuţi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu
vom ajunge în raiul conversaţiei.
Nu vorbim aceeaşi limbă,
însă putem să fim la curent
cu ce vrea fiecare să ascundă,
cu ce vrea fiecare să spună.
Punem paranteze
unde avem noi chef,
trimitem datoria la plimbare,
respectând parcelele
pe care ni le-au lăsat înaintaşii,
curăţind hăţişul sorţii
cu lumina strălucitoare ce ne-a unit.

După flexiunea ispitei jonglăm
cu bineţe şi salutări de bun-rămas.
Tutuim ridicolul într-un cort de închiriat.
Luând-o înapoi pe urmele lăsate,
ne adulmecăm plânsul
şi printre atâtea experimente
uneori apar sărutările
şi dorinţa de a ne îmbrăţişa,
sindromul încrederii
pe ultimele trepte
ale iubirii.

Prezentare şi traducere de Andrei Ionescu