Septembrie
Era firesc să mori în septembrie -
Luna melancoliilor autumnale,
Când iarna-şi ascute-n adâncuri,
Lungi, ucigaşe pumnale.
Era firesc să mori în septembrie -
Soarele-i mai scund şi mai blând.
Amiaza şovăie şi se clatină,
Dar nu se sfărâmă căzând.
Era firesc să te culci în septembrie,
Sub pajiştea de-un verde adânc,
Sub cerul jupuit de albastru.
Era firesc ca Moartea trecând
Să-şi prindă în grabă, de-oblânc,
Sufletul tău de sihastru.
O zi de toamnă
E o zi frumoasă de toamnă,
acum, perfect inutilă.
Neaşteptate de tine, cuvintele
mi se grupează în silă
Glasul tău iluzoriu,
mi se cerne-n urechi ca nisipul.
La fel de iluzoriu, memoria
îţi dizolvă-n acidul ei, chipul.
Aşadar, ţi-a reuşit dispariţia,
atât de îndelung exersată,
încât eu, proasta de mine, credeam
că n-o să se întâmple niciodată.
Şi acum ce să fac?
Şi acum ce să fac?
Să mă cobor la Atlantic,
fluturându-mi mâna
în chip de adio?
Să-l înot, aşa cum aş vrea,
spintecându-l, ca să te mai văd
înainte să te îngroape?
Să plâng un Atlantic de lacrimi
şi să-l sorb, ca-n poveste,
aducând depărtarea, aproape?...
A treia zi
A treia zi, am descoperit
în sufletul meu, un loc
unde n-aveam să mai intru,
decât ca să depun flori.
Acolo obişnuiam să stăm la taifas,
fumând idei, trăgându-le
adânc în piept - eu, lacomă,
timidă, orgolioasă, încă rezistând
chemării brutale a poeziei,
încă sperând că se mai poate renunţa,
pentru o viaţă domestică,
simplă, iresponsabilă.
Tu - în ciuda anilor - tânăr
până la băşcălie şi hohot,
bravând Moartea cu câteva pilule
în care-ţi puseseşi credinţa,
perfect gospodar de cuvinte,
exhalând vălătucii rotunzi ai ideilor,
cu precizie, ca eu să-i prind
ca pe nişte colaci de salvare,
aruncaţi în Atlantic.
Nu bănuiam că voi rămâne închisă
în plicurile tale de manufactură proprie,
plicurile tale cu buzele strâns lipite,
scotocind cu disperare prin tot ce-a fost
şi neînţelegând ce-a lipsit.
Fulgi de-ntuneric
Fulgi de întuneric
îmi cad pe sub pleoape -
copioasă zăpadă funerară.
De veghe pe corabia-mi de carne,
visez c-ai să-mi scrii într-o seară.
îmi ascult viaţa vuind jos, la cazane,
obosită, înfometată, nepăsătoare.
Jură-mi că totul e spre bine
şi că mă vei veghea în continuare.
De Crăciun
De ce n-ai mai aşteptat?
Chiar dacă n-aş fi venit de Crăciun -
cu părul sclipind de beteala
a tot ce-aş fi vrut să-ţi mai spun.
Oricum am fi atârnat în pom,
dorinţele noastre vitrificate.
Am fi râs că nu s-au împlinit
şi-am fi băut, unul pentru celălalt,
pe săturate.
Ne-am fi povestit în scris,
în ce mai credem sau nu, fiecare
şi câteodată, ne-am fi întâlnit în vis,
sub îndoita somnului ninsoare.
Dar n-ai vrut să mai aştepţi.
Crăciunurile ţi-au fost anulate:
Moartea ţi-a dăruit un diamant
de-o veşnicie de carate.
Ce dulce pâine e tristeţea
Ce dulce pâine e tristeţea.
Ce moale, jilavă şi niciodată coaptă.
în miezul ei, adânc dospeşte,
cât o nucă amară, drojdia Morţii.
Şi lacrima de jale, ce băutură tare-i.
Ce alambicuri complicate,
de durere, alcoolurile-i rafinează.
Băută-n hohote prelungi,
e aducătoare de transe abisale.
La toate astea, nu există alternativă -
trudim, fără s-o ştim,
pe vastele domenii ale Morţii:
Abis ce se deschide în abis,
din viaţă Ea-şi ciopleşte stâlpii porţii.
Când orbitele-mi vor fi goale
Când orbitele-mi vor fi goale,
ca două pahare din care văzduhul a
băut,
până s-a îmbătat de fantasme.
Când faţa îmi va flutura peste craniu
ca un steag zdrenţuit,
peste devastatu-i câmp de bătaie.
Când limba îmi va încolţi,
iar iarba îmi va ţâşni din gură,
îngropându-mi vocea
ca pe-un râu subteran.
Când urechile îşi vor retrage
timpanele în adâncuri,
ca pe două lespezi acoperind
două peşteri de ceară.
Când mâinile mele, în mănuşi de solzi,
vor începe să ţeasă cearceafuri negre.
Când părul meu va înţelege,
în sfârşit, că-mi va supravieţui,
doar ca să ţeasă un pod
peste care să pot trece spre tine,
poate atunci voi înţelege
zădărnicia oricărei rugăciuni.
Căci Dumnezeu le-a îndeplinit pe toate,
încă înainte să fi fost cineva să se roage.
Deasupra Atlanticului
Unde ne întâlneam?
Deasupra Atlanticului.
Cuvintele, prin aglomerare,
se condensau
în două umbre verticale,
ce răpăiau din palme
şi-şi dădeau târcoale,
ca-ntr-un flamenco,
ce, treptat, topea
bătrânul aisberg
al timidităţii crase
care deja ne consacrase.
Eu tropăiam mărunt
în spuma fustelor.
El avea păr şi ochi
de matador.
Şi nu ne speriau vapoare,
avioane şi oceanul
care-şi zbârlea spinarea.
Ce ne-alunga era ziua,
vreun taifun sau depărtarea.
Era noapte
Era noapte
şi ca într-o carte -
proastă -
eu scriam şi plângeam -
plângeam şi scriam.
Şi simţeam cum se uită
la mine prin geam,
deşi era mort şi departe.
