Apusenilor În anii din urmă, Muzeul
Etnografic al Transilvaniei,
avându-l ca director pe
istoricul Tudor Sălăgean, a
devenit una dintre cele mai
dinamice instituţii culturale
ale Clujului. Printre expoziţiile
recent prezentate la sediul din
centrul bimilenarei urbe s-a aflat
una cu o tematică aparte: Colecţia
de azulejos Lucian Blaga. Recunosc
că aveam toate motivele să mă
intereseze o asemenea iniţiativă.
Una dintre priorităţile directoratului
meu la ICR Lisabona
fusese punerea în valoare a
activităţii lui Blaga în Portugalia,
unde cariera sa diplomatică
atinsese apogeul, ca ministru
extraordinar şi plenipotenţiar
al României, între 1938-39. În
2008, când se împlineau şapte
decenii de la prezentarea scrisorilor
de acreditare, organizasem un
amplu colocviu dedicat poetului,
filosofului şi diplomatului născut
la Lancrăm. Pe timpul mandatului
de ambasador al lui Vasile
Popovici, în 2014, s-a reuşit
instalarea unui bust al lui Blaga
în faţa celebrului Hotel Palácio
din Estoril (unde rezidaseră
Lucian, soţia sa Cornelia şi fiica
lor Dorli).
Într-o anumită măsură, actuala
expoziţie completează în mod fericit
episoadele sus-amintite. E vorba
despre un parteneriat între MET,
Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud
şi Muzeul Naţional de Istorie a
Transilvaniei. Doamna Elena Elisabeta
Pleniceanu şi-a asumat rolul de curator,
demonstrând o vocaţie muzeografică
demnă de admirat. Dânsa a reuşit să
inventarieze şi să pună în valoare
conţinutul a şase lăzi, ce conţineau
125 de plăci de azulejo (cahle portugheze),
aduse în ţară de Blaga după terminarea
misiunii sale în Portugalia. În 1939,
literatorul-diplomat achiziţionase o
casă de ţară lângă Bistriţa, pe Dealul
Cetăţii. Cele şase cutii (dintr-un total
de 10, transportate apoi de familia
Blaga între 1940-44, de-a lungul
anilor de exil din zona ocupată a
Transilvaniei), fuseseră ulterior donate
de către Dorli Blaga, în 1985, Muzeului
din Bistriţa.
Originile acestei „saga de familie”
se situează în 1938, când la Legaţia
României din Lisabona s-a prezentat
un doctor pe nume Ribeira, solicitând
regelui României, prin intermediul
Legaţiei, un post de medic la o
filială a Redevenţei române, o întreprindere
petrolieră. Din romanul postum Luntrea
lui Caron aflăm răspunsul lui Blaga:
„Am primit de la Bucureşti o indicaţie
să vă iau grijile sub scutul meu.”
Efectul, consemnat de diplomat, fu
următorul: „Cât timp am rămas în
Lusitania, doctorul Ribeira trecea, cu
maşinuţa lui, în fiecare zi pe la legaţie,
mereu, la aceeaşi oră, cu exactitate
de antică clepsidră. Şi se interesa,
dacă n-am vreo dorinţă [...] O dată,
mai târziu, când s-a întâmplat să
mă găsească mai degajat în raport cu
situaţia mea diplomatică, întrebându-mă,
ca de obicei, dacă n-am vreo dorinţă,
i-am răspuns: Nu am nici o dorinţă.
Ba da, revenii eu, am totuşi una. Adică,
mai curând soţia mea, ar avea o dorinţă.
A îndrăgit grozav şi cu un soi de alean
vechea faianţă lusitană. Avem o singură
bucată de «corda seca», şi nu ştiu cum
am putea să ne mai procurăm vreo
câteva. [...] Doctorul veni cu vreo
câteva bucăţi de faianţă. Nu erau «corda
seca», dar veche şi frumoasă şi aceasta,
din secolul XVII”. Fără să bănuiască
efectele generozităţii sale, medicul
Ribeira a contribuit la fondarea unei
mici colecţii, unice în spaţiul latinităţii
orientale (expresie consacrată de
Mircea Eliade, pe când era ataşat de
presă la aceeaşi Legaţie între 1941-
1944): „Mi-am ales după inspiraţia
momentului vreo câteva sute de bucăţi.
Faianţa înfăţişa, pe fond gris-mat,
în desen albăstriu, flori, pasări, cetăţi,
corăbii… N-au trecut patruzeci şi opt
de ore, şi mă trezii, la legaţie, cu faianţa
rânduită în vreo zece lăzi pe măsură”.
Istoria e departe de a se termina
aci. Tot în Luntrea lui Caron sunt
evocaţi anii de război, când familia
Blaga reuşise să trambaleze în refugiul
din zona Sibiului misterioasele
lăzi. În 1944, odată ajunşi în satul
Căpâlna, „pornise a răspândi în cătun
şi diverse basme despre nu ştiu ce
«bogăţii» şi «comori», ce le-am fi adus
împachetate în lăzi cu căruţele, când
am sosit în sat. Lăzile au putut să fie
văzute de oricine. Ele conţineau cele
necesare traiului. Adevărat e că unele
lăzi conţineau altceva, şi tocmai acestea
au trezit probabil imaginaţia fetei.
Da, într-adevăr, în astea erau «comorile».
[...] Lăzile erau într-adevăr foarte
grele pentru «neînsemnata» lor mărime,
argument ce sâcâia imaginaţia
norodului”; şi astfel au apărut „feluri
de basme despre «aurul» pe care
Munţii Apuseni îl vărsaseră în
lăzile noastre. Printre oameni stărui
luni de zile bănuiala că lăzile, înguste
şi lunguieţe, ce le îngrămădiserăm
în una din odăi, cuprindeau mari
comori”; „…aceasta e povestea lăzilor,
în care vâlvele din Munţii Apuseni
şi-au vărsat cloştile cu pui de aur.
Acestea sunt nepreţuitele comori ce
le aduserăm în rădvane”.
Donaţia făcută de Dorli Blaga a
fost recuperată din depozitele
Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud
în 2014 – unde zăcuseră timp de
aproape trei decenii – şi cuprinde
şase cutii din lemn cu plăci de faianţă
(azulejo) din secolele XVII-XVIII.
Conform mărturiei fiicei lui Blaga
despre părintele ei, , „o parte dintre
azulejos le cumpărase de la clădirile
vechi dărâmate, o parte le primise
el însuşi cadou...” Expresie a tenacităţii
specific lusitane şi a predilecţiei pentru
barocul flamboiant integrat arhitecturii
autohtone, decoraţiunile cu azulejos
sunt omniprezente în Portugalia.
Transgresând originile maure (etimologic
termenul provine din arabul al zulayj
= piatră mică), arta faianţei lusitane
– cultivată de peste o jumătate de
mileniu – a devenit un element
definitoriu pentru însăşi identitatea
imagistică a ţării. Cu o migală quasilusitană,
doamna Pleniceanu a lucrat
la spălarea, lipirea şi inventarierea
cahlelor din colecţia Blaga, precum
şi la descrierea şi încadrarea lor într-o
tipologie a faianţei portugheze. În
acest scop a apelat la lucrări de
specialitate, cum ar fi Cronologia do
Azulejo Português, sau materialele
girate de Museu Nacional do Azulejo,
amplasat în fastuoasa Mănăstire
Madre de Deus din capitala portugheză
(unul dintre locurile predilecte pentru
organizarea evenimentelor ICR
Lisabona, graţie bunei relaţii de
diplomaţie culturală pe care o
întreţinusem cu directoarea Maria
Antónia Pinto de Matos).
Nu se putea ca doi rafinaţi intelectuali
români – cum erau Lucian Blaga şi
soţia sa, Cornelia Brediceanu – să nu
fie seduşi de şarmul insinuant şi
obsesiv al azulejo-urilor lusitane. Ca
atare, expoziţia cuprinde – pe bună
dreptate – secvenţe fotografice din
perioada misiunii diplomatice îndeplinite
de Blaga în Portugalia şi o multitudine
de panouri cu imagini policrome
atestând utilizarea acestei faianţe pe
faţade şi în interioare de case, vile,
palate, castele, biserici, catedrale,
gări, spaţii publice (în anii din
urmă şi în staţiile de metrou, sau
ca elemente de modă şi design etc.).
E de presupus că multe dintre ele
fuseseră privite, cu încântare, şi de
ochiul poetului. Estetica azulejo e un
ingredient subliminal al „inspiraţiunii
poetice” de factură lusitană, iar
hipersensibilul poet transilvan nu
putea fi o excepţie. Deja în 1938,
ciclul La curţile dorului cuprindea
inconfundabile transfigurări blagiene
ale peisajului portughez: Estoril,
Alean, Boare atlantică, Vânzătorul
de greeri, Unicornul şi oceanul, Coasta
Soarelui, Destin , La curţile dorului…
Pe unul dintre frumoasele panouri
realizate de doamna Pleniceanu e
redat poemul Alean. Recitindu-l mă
înfiorai de gratitudine faţă de Providenţă,
care mi-a dat şansa de a trăi şi lucra
în Portugalia timp de şapte ani, animat
de idealul comunităţii de simţiri între
latinitatea extrem occidentală şi cea
orientală. Textul blagian degajă sinestezii
asemănătoare tablourilor compuse
prin îmbinarea plăcilor de azulejos:
„De ceasuri, de zile veghez / pe-un
galben liman portughez. // Cu zaleleală
turea drept, / cu mâinile cruce pe
piept. / Doinind aş privi şapte ani /
spre cerul cu miei lusitani, // De nu
m-ar găsi unde sunt / Neliniştea morii
de vânt. // De nu aş pieri, supt de-un
astru / Văzut-nevăzut, în albastru.”
Ultimul cuvânt e unul dintre sinonimele
româneşti pentru azuriu, culoarea
predominantă a azulejo-urilor. Asocierea
e accentuată şi de faptul că, atât în
portugheză, cât şi în spaniolă, termenul
primordial pentru albastru este azul.
Până la urmă, ambiguitatea sonoră
a vocabulei azulejo obliterează etimologia
de sorginte arabă.
Plusvaloare adaugă expoziţiei şi
câteva bunuri culturale împrumutate
din patrimoniul Muzeului Naţional de
Istorie a Transilvaniei: masca mortuară
şi mulajul mâinii poetului Lucian Blaga
(ambele din ghips), manuscrisul
volumului Fiinţa istorică, exemplare
din Trilogia cunoaşterii şi Trilogia
culturii, în ediţiile princeps, tipărite la
Sibiu în perioada de exil a Universităţii
clujene, purtând semnătura olografă
a autorului-filosof (ajunse în biblioteca
Muzeului printr-o donaţie a familiei
Daicoviciu) etc. M-a impresionat epistola
trimisă de Blaga profesorului Ion Breazu,
imediat după sosirea la postul din
Lisabona, în 14 aprilie 1938. Răvăşitoarele
prime impresii ale semnatarului nu
sunt depăşite decât de fericirea de a
şti că visul său de a ajunge profesor
la Universitatea din Cluj are şanse
de împlinire: „Dragă Breazu, Te salut
acu chiar din Lisabona! E necrezut de
frumos pe-aici. Peisajul o minune,
oraşul fără pretenţii, dar neîntrecut.
Rasa cam pestriţă. Limba plină de
fragmente româneşti, încât vrând
nevrând trebuie să crezi că împăratul
Traian a fost « iberic». Ascultă, e în
adevăr adevărat că sunt numit profesor
la Cluj?” Dacă însuşi Blaga, la apogeul
carierei diplomatice, continua să fie
atras de magnetismul citadelei intelectuale
transilvane, mă simt orgolios că nutrisem
şi eu sentimente similare (din acelaşi
unghi geografic şi profesional) faţă de
urbea mea natală.
La vernisaj a rostit o alocuţiune
şi doamna Irina Petraş, preşedinta
Filialei Cluj a U.S.R., insistând asupra
rolului Corneliei Brediceanu în alcătuirea
acestei colecţii unice la noi. Succesul
de public al expoziţiei (prelungită cu
o lună faţa de data preconizată iniţial
pe afiş) ar justifica itinerarea ei şi
în alte spaţii culturale.
