Experienţa "dezmărginirii"
           
În 1943, lui Lucian Blaga i-a apărut ultimul volum de versuri antum (Nebănuitele trepte). Din acest an şi până în 1961, când a murit, el nu a mai publicat decât foarte puţine poeme şi exclusiv în reviste.
          
Nu este vorba de o prelungită criză de creaţie, ci de un refuz al instituţiilor culturale comuniste de a-i pune în circulaţie textele. Poetul a scris de fapt în această perioadă aproximativ trei sute de poeme, unele de o mare frumuseţe. Printre crimele care vor fi judecate la un eventual "proces de la Nürnberg" al comunismului va trebui să figureze şi această frustrare a sute de mii de cititori, timp de aproape două decenii, de poezia lui Lucian Blaga.
          
O imagine cuprinzătoare a creaţiei lirice blagiene de după război ne este oferită de volumul doi din ediţia de Opere, realizată prin strădania fiicei poetului, Dorli Blaga. În acest volum (publicat în 1974 de Editura Minerva, cu un Cuvânt înainte de Şerban Cioculescu) există patru mari cicluri de poeme, cu structuri şi titluri stabilite de autor în anii 1959-1960: Vârsta de fier (1940-1944), Corăbii cu cenuşă, Cântecul focului şi Ce aude unicornul. Lor li se adaugă ciclul Mirabila sămânţă, intitulat astfel de Dorli Blaga şi cuprinzând, după cum explică îngrijitoarea ediţiei, "poeziile găsite în arhiva autorului, după moartea acestuia. Ele au fost scrise în 1959-1960 şi urmau probabil să constituie un nou ciclu". În acelaşi volum figurează şi o Addenda, rezervată poeziilor neincluse de autor în ciclurile alcătuite de el, ca şi unor poeme neterminate.
          
Între aceste compartimente nu există mari diferenţe tematice sau stilistice. Excepţie face doar suita de poeme Vârsta de fier (1940-1944), puternic marcată de tragismul unor evenimente din istoria recentă a României: pierderea unei părţi din Transilvania prin Dictatul de la Viena din 1940 (pierdere despre care atunci nu se ştia că va fi temporară) şi persecutarea brutală de către administraţia maghiară a populaţiei româneşti din zona acaparată). Spiritualizatul poet Lucian Blaga nu ezită în acele împrejurări (nu întâmplător, şi-a datat grupajul) să se exprime direct, patetic, ca un autor de manifeste:
          
"Stelele, ce-i drept, mai sunt deasupra, toate,/ dar Dumnezeu ne trece sub tăcere./ Tenebrele n-au crăpat, lumina n-are înviere./ Inima mea - e-o carte care arde,/ un bocet/ în mijlocul patriei." (Inima mea în anul 1940).
          
În celelalte cicluri, istoria se estompează până la dispariţie; realitatea trece prin mai multe filtre înainte de a pătrunde în poezie. Dincolo însă de asemenea diferenţe, se observă în creaţia lirică a lui Lucian Blaga de după Nebănuitele trepte o caracteristică relativ constantă: o tendinţă de a vorbi la persoana întâi plural.
          
În multe cazuri, această nouă situare a poetului în lume se exprimă şi prin mijloace gramaticale: "Drumurile, pe cari nu umblăm,/ drumurile, ce rămân în noi,/ ne duc şi ele, fără număr, undeva"; "Când suntem treji, suntem în lume."; "Lucruri suntem printre lucruri."; "Ne ducem prin tomnatice păduri"; "Trăim subt greul văzduhului/ ca pe-un fund adânc de mare." etc. Însă, chiar şi când verbele apar la alte persoane, sensul fundamental al poeziei rămâne acelaşi. Ni se aduce, parcă, la cunoştinţă mesajul unei colectivităţi şi nu confesiunea unui ins solitar (aşa cum se înfăţişează poezia pentru toată lumea, de pe vremea romanticilor).
          
În anii debutului (1919-1920), Lucian Blaga avea cu totul altă concepţie despre poezie: o considera un strigăt existenţial, o expresie tranşantă a individualităţii:
         
"Daţi-mi un trup/ voi munţilor,/ mărilor,/ daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/ Pământule larg fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei năprasnice inimi,/ prefă-te-n lăcaşul furtunilor, cari mă strivesc,/ fii amfora eului meu îndărătnic!" (Daţi-mi un trup voi munţilor).
          
În rarele cazuri când erau evocaţi şi semenii, ei nu jucau decât rolul unor figuranţi, al unei mase de rezonanţă pentru efuziunile poetului:
          
"Veniţi lângă mine, tovarăşi!/ Ca mâne-o să mor,/ dar vă las moştenire,/ superbul meu craniu, din care să beţi/ pelin/ când vi-e dor de vieaţă" (Veniţi după mine tovarăşi).
         
Această superbie nietzscheeană dispare în anii maturităţii şi lasă locul unei modestii de reprezentant (ca voievodul din Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu, personajul liric este acum "un moşneag atât de simplu, după vorbă, după port"). Poetul nu mai are ambiţia să inventeze sau să exprime sentimente nemaitrăite de altcineva: el găseşte o mulţumire în îndeplinirea - cu zel şi chiar cu un fel de umilinţă - a îndatoririlor de cronicar anonim aflat în slujba unei colectivităţi.
          
Schimbarea de atitudine se explică şi prin vârstă (senectutea aduce o impersonalizare), dar şi prin efortul de autoconstrucţie intelectuală făcut de-a lungul multor ani. Pasionat de antropologie şi etnografie, de filosofia culturii, Lucian Blaga a ajuns cu timpul la o înţelegere profundă a noţiunii de matrice stilistică. El şi-a asumat ca stare de spirit ideea filosofică şi a descoperit sentimentul de libertate pe care îl dă dizolvarea lui eu în noi. Spiritul european repudiază anonimizarea (o consideră "asiatică"), privându-se astfel de o experienţă a "dezmărginirii" (cuvântul aparţine lui Lucian Blaga) imposibil de echivalat prin alte experienţe. Poetul român a avut curajul să se îndepărteze de tradiţia europeană a cultului individualităţii şi să propună o viziune asupra existenţei inspirată de morala comunităţilor ţărăneşti.


Bucuria înţeleaptă de a fi acasă
          
Multe poeme din etapa de acum par, prin solemnitatea lor simplă, textele unor imnuri rustice. Dacă au şi o rezonanţă metafizică, dacă urcă spre cer, ca fumul jertfelor din vremuri străvechi, aceasta se datorează tocmai faptului că ni le imaginăm cântate de un cor:
         
"Prinşi de duhul înverzirii/ prin grădini ne-nsufleţim./ Pe măsura-naltă-a firii/ gândul ni-l dezmărginim.// Ce-am uitat, aprindem iară./ Sub veşminte ne ghicim./ Căutăm în primăvară/ un tărâm ce-l bănuim.// Căutăm pământul unde/ mitic să ne-alcătuim,/ ochi ca oameni să deschidem,/ dar ca pomii să-nflorim." (Focuri de primăvară).
          
Reprezentările sunt de o religiozitate naivă, voit naivă, inspirată din practica ortodoxismului românesc, căruia Lucian Blaga i-a apreciat întotdeauna umanismul candid. Ele amintesc de acel fior, ingenuu şi popular, al miracolului, pe care ni-l transmit colindele:
          
"La alegerea de nume/ las mireasma să mă-ndrume// şi aroma ce te-ngână/ anu-ntreg şi-o săptămână.// Nume dulci şi nume-amare/ mulcome sau sunătoare// le culeg din ceas, din cale,/ nume multe cum sunt ale// florilor, suratelor:/ arderea păcatelor,// mângâierea apelor,/ slava nestematelor,/ suferinţa zorilor,/ iureşul culorilor,/ bucuria sfântului/ lamura pământului." (Caut nume).
          
Un alt mijloc de anonimizare îl reprezintă stilul sentenţios, cu o sugestie de esoterism:
          
"Tâlcul florilor nu-i rodul,/ tâlcul morţii nu e glodul./ Tâlcul flăcării nu-i fumul,/ tâlcul vetrei nu e scrumul./ Tâlcul frunzei nu e umbra,/ tâlcul toamnelor nu-i bruma,/ dar al drumului e dorul,/ tâlcul zorilor e norul,/ ducăuşul, călătorul." (Tâlcuri).
          
Asemenea poeme ne determină să ni-l imaginăm pe autor nu scriind, ci citindu-ne extrase pline de înţelepciune dintr-o veche carte de învăţătură.
          
În sfârşit, escamotarea eului se realizează şi prin folosirea unor "fabule" ca mijloc de comunicare cu cititorul. În loc să declare ce simte, poetul descrie o situaţie, cu convingerea că din ea va iradia toată ardoarea afectivă pe care el s-a sfiit s-o exhibe. Prin aceasta, Lucian Blaga se apropie de Cavafis şi Seferis, de alţi mari poeţi "impersonali" ai secolului douăzeci. Iată, ca exemplu, un fragment din Cântecul spicelor:
          
"Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară, de moarte,/ când secerea lunii pe boltă apare./ Ca fetele cată, cu părul de aur/ la zeul din zare./ O vorbă-şi trec spicele - fete-n văpaie:/ Secerea lunii e numai lumină -/ Cum ar putea să ne taie/ pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vântului?".
          
Cuvintele folosite de Lucian Blaga în această perioadă sunt vechi şi rotunjite de vreme ca pietrele de râu; ele n-ar distona dacă ar fi introduse într-o traducere a Bibliei: a umbla, drum, făptură, luptă, margine, a dărui, viaţă (vieaţă), temei, zadarnic, pământ, a învia, vatră, veghe, lacrimă, odihnă, veste, prăpăd, glas, lut etc. În mod evident, poetul cultivă simplitatea şi anonimatul de pe poziţia unui artist rafinat. Sentimentalismul imediat, declarativ din persoana întâi plural a unui Octavian Goga ("La noi sunt codri verzi de brad...") se transformă la el într-o subtilă artă bizantină a reprezentării domesticităţii, a exprimării bucuriei înţelepte de a fi acasă. Lucian Blaga se face în mod deliberat interpretul stării de spirit a unui popor stabil şi paşnic:
          
"Toate stau la locul lor,/ stă păianjenul în plasă/ ca-ntr-o lume de mătasă./ Nu-l încearcă nici un dor/ din ocolul lui să iasă.// Toate stau la locul lor:/ piatră, floare şi ulcior,/ vatră şi amnar şi iască./ Asta-i legea tuturor:/ să se simtă bine-acasă." (Inscripţie pe-o casă nouă).
          
Surprinzătoare este capacitatea poetului de a situa până şi revelarea transcendentului într-o ambianţă rustică obişnuită. Aşa cum are în apropiere un râu, o pădure, satul românesc imaginat de Lucian Blaga are în imediata lui vecinătate un loc de acces la transcendent:
         
"Vino pe deal, pe cel din urmă soare,/ unde-un trecut de slavă cu suflare lentă/ sub pietre doarme,/ să strigăm de-acolo după păsările călătoare./ Să strigăm, precum obişnuiesc copiii între jocuri,/ cari făr-a şti ce strigă/ îşi rostesc prin chiote extazul efemer/ pentru cele ce au loc în cer."(Echinocţiu de toamnă).
          
Îndrăgostit de ţara lui, Lucian Blaga a evocat-o în versuri alunecătoare şi diafane, de o mare delicateţe. Nimeni în literatura română, în afară de el, nu a mângâiat cu o mână atât de uşoară chipul României.


Lucian Blaga par lui même
          
În lunga perioadă în care s-a aflat în dizgraţie, Lucian Blaga a scris şi două cărţi memorialistice, Hronicul şi cântecul vârstelor şi Luntrea lui Caron, prima concepută ca o autobiografie propriu-zisă, iar a doua ca un roman.
          
Hronicul şi cântecul vârstelor datează din 1946 şi a apărut abia în 1965. Poetul îşi evocă în paginile lui primii douăzeci şi cinci de ani de viaţă, ceea ce înseamnă copilăria în satul natal, Lancrăm, şcoala primară urmată la Sebeş, înscrierea la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, moartea prematură a tatălui, preotul Isidor Blaga, în 1908, continuarea liceului ca elev "privatist", studiile făcute la Institutul Pedagogic-Teologic din Sibiu, secţia teologie (1914-1917), emoţiile provocate de intrarea României în război, în 1916, înscrierea la Facultatea de Filosofie din Viena, în 1918, debutul cu volumul de versuri Poemele luminii, în 1919, căsătoria cu Cornelia Brediceanu, descendenta ilustrei familii Brediceanu din Lugoj.
          
Evenimentele sunt relatate în ordine cronologică, dar această rigoare de lucrare cu caracter documentar nu exclude deschiderea unor paranteze reflexive şi lirice. Autorul îşi mitizează diverse momente biografice, de exemplu prelungita perioadă prelingvistică (de la naştere şi până la patru ani) sau vizita făcută, în anii de şcoală, la Academia din Bucureşti, unde a avut prilejul să atingă, înfiorat de emoţie, un manuscris al lui Eminescu.
          
Ca şi la alţi memorialişti, se observă o anumită incapacitate de ierarhizare a faptelor, o tendinţă de a povesti chiar şi întâmplări anodine, din plăcerea vicioasă a retrăirii propriei vieţi sau din dorinţa justificării retrospective a unor gesturi. În prefaţa la ediţia princeps a Hronicului şi cântecului vârstelor, George Ivaşcu face, din acest punct de vedere, o evaluare corectă a cărţii: "Desigur, nu toate paginile sunt la fel de interesante. Unele se pierd în detalieri de circumstanţe mai puţin semnificative, de ordin intim, pe alocuri prozaic. Dar dincolo de aceste sporadice pierderi în nisipul procesului memorial, «cântecul vârstelor» acestui prim pătrar al vieţii lui Blaga constituie o lectură din cele mai emoţionante, în care poetul «nebănuitelor trepte» se caută el însuşi înapoi peste timp."


Un roman nepublicabil înainte de 1989
         
Forma completă a romanului Luntrea lui Caron a apărut la sfârşitul anului 1998 la Editura Humanitas. După cum se precizează într-o Notă asupra ediţiei, romanul a fost scris între 1951-1953 (Lucian Blaga era pe atunci bibliotecar-şef la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei). Autorul a revizuit manuscrisul în perioada 1956-1958 (dar nu considera definitivă nici această ultimă variantă). Titlul Luntrea lui Caron a fost dat de Revista de istorie şi teorie literară, care a publicat integral primele capitole în nr. 1-2 şi 3-4 din 1989 (fragmente disparate apăruseră anterior în Viaţa Românească, Luceafărul, Gazeta literară şi Manuscriptum). Dactilografiat în iarna 1988-1989, în atmosfera de teroare ideologică de atunci, romanul a suferit diverse tăieturi. Astfel modificat, a apărut în 1990 la Editura Humanitas, sub îngrijirea lui Dorli Blaga şi a lui Mircea Vasilescu (care i-a scris şi o postfaţă). Ediţia din 1998 reproduce manuscrisul autograf, aflat în păstrarea Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, astfel încât cuprinde şi fragmentele omise în ediţia anterioară.
          
Putem uşor să ne dăm seama, citind ediţia integrală, ce anume făcea romanul de nepublicat înainte de 1989. Este vorba de o calificare fără iluzii a ocupaţiei sovietice şi a instaurării comunismului în România. Deşi ştia, fără îndoială, că aprecierile sale aşternute pe hârtie i-ar putea aduce ani grei de temniţă, Lucian Blaga nu se sfia să scrie:
         
"Se porni o susţinută acţiune de desfiinţare a tuturor «reliefurilor» în orice domeniu al spiritului. S-ar putea susţine că a fost lichidat cultul personalităţii, acesta fiind înlocuit cu cultul impersonalităţii, dacă în subsidiar n-ar fi apărut fetişismul, de-o înfăţişare cu totul magică şi primitivă, a unei singure «personalităţi», care era «genialul». Epitetul se adăuga numelui lui Stalin ca un act aproape teologic.";
          
"În curs de şase luni, lupta pentru putere între partidul comunist şi partidele istorice, liberalo-burgheze, s-a consumat, rezolvându-se cu ajutorul sovietic şi cu uşi trântite de zbirii tiraniei moscovite prin palat, în auzul tânărului rege. Partidul comunist lua puterea. Se obţinea şi colaborarea unor fracţiuni disidente de ale partidelor istorice. Epavele vieţii politice de altădată aveau de ales între închisoare şi acceptarea unei colaborări cu partidul comunist, care avea de aci înainte toate frânele în mâinile sale."
          
La aceste generalizări tranşante se adaugă – şi ele erau poate şi mai supărătoare pentru autorităţile comuniste – descrieri ale unor atitudini şi situaţii de o concreteţe expresivă. Autorul îl evocă, de exemplu, pe un general sovietic care, găzduit în casa unui român şi tratat la micul dejun cu ceai, brânză, măsline şi felii de roşii, răstoarnă brânza, măslinele şi feliile de roşii în ceai, ca să poată bea totul dintr-odată, fără să se mai complice.
          
Lucian Blaga are meritul moral de a se pronunţa explicit, fără teamă asupra tragediei care s-a abătut asupra românilor după cel de-al doilea război mondial. Dar şi mai surprinzătoare este performanţa sa intelectuală: poetul înţelege perfect momentul istoric, deşi se află în mijlocul lui şi nu are perspectiva necesară unei evaluări de ansamblu. Numeroşi alţi scriitori care au trăit în perioada respectivă, chiar dacă nu s-au lăsat contaminaţi de propaganda comunistă, au fost influenţaţi în judecata lor de întâmplări nesemnificative, ale vieţii de fiecare zi.


Autobiografie romanţată
          
Trebuie spus însă că din punct de vedere estetic romanul dezamăgeşte. El nu este decât în mică măsură o reprezentare dramatică a dezastrului ţării noastre din acea epocă. Avem de-a face, mai curând, cu o frivolă autobiografie romanţată. În cele mai multe pagini ale cărţii, poetul vorbeşte despre sine, despre fiica şi soţia sa, despre cele două femei pe care le iubeşte în afara căsătoriei, despre modul cum scrie, în aer liber, la o masă de lemn cu picioarele înfipte în pământ, despre admiraţia care i se arată oriunde se duce, despre excursiile făcute în natură etc. Uneori el reproduce şi poeme proprii, înfiorat de emoţie.
          
Personajul-narator – Axente Creangă, poet, profesor La Universitatea din Cluj, refugiată din cauza războiului la Sibiu – este de fapt un Lucian Blaga deghizat sumar. Ca şi Ioanide al lui G. Călinescu, el are o atitudine teatrală şi narcisistă, ajungând să semene cu un personaj de operetă atunci când îşi evocă aventurile amoroase. Aventuri cu o minimă epică şi cu maximum de retorică.
          
Ca prin ceaţă, recunoaştem ceva din poezia blagiană. Romanul lui Lucian Blaga nu este de fapt roman, ci poezie povestită. Scriitorul traduce într-un limbaj narativ trăirile şi revelaţiile care au făcut gloria lui de poet. S-ar putea crede că din această operaţie rezultă o poezie diluată. De fapt, este mai rău de atât: rezultă o poezie denaturată, cu momente de un comic involuntar. Una este să oferi cuiva un buchet de flori şi alta să povesteşti cum ai cumpărat florile din piaţă, cum le-ai învelit într-o hârtie şi le-ai legat cu o sfoară, cum le-ai transportat cu tramvaiul, în aglomeraţie, obsedat să nu ţi le strivească cineva din neatenţie. În roman, "iubitele" poetului capătă o identitate socială. Octavia Olteanu – în afară de faptul că are prenume şi nume, ca orice femeie obişnuită – este o exaltată dintre acelea care, sub pretextul dorinţei de a se afla în preajma unor personalităţi, practică desfrâul. Un caz banal de snobism sexual. La rândul ei, Ana Rareş, cu toată poezia numelui ei, se află în condiţia unei neveste care îşi înşeală soţul, profesor de ştiinţe naturale la Universitatea din Iaşi. Este caraghios să-l vezi pe poetul care o slăveşte în versuri avântate luându-şi măsuri de precauţie pentru a nu da de bănuit mangafalei de la Iaşi.
          
Pe de altă parte, însuşi limbajul ceremonios, cu pauze făcute pentru aşteptarea aplauzelor asistenţei, este inadecvat într-un roman în care se rememorează evenimente dramatice din 1944 – refugiul, bombardamentele americane, venirea trupelor ruseşti. Ascunzându-se în grabă la o stână din munţi împreună cu familia sa şi cu alţi cincisprezece-şaisprezece civili, pentru a nu sta în calea unei divizii a armatei sovietice, Axente Creangă îşi păstrează modul "inspirat" şi declamativ de-a vorbi. El o interpelează astfel pe Ana Rareş, pe care ne-o închipuim gâfâind încă după urcarea muntelui:
          
"Nu am prevăzut întâlnirea în acest loc, dar este palpitant, oricum. Mai palpitant decât s-ar fi putut visa: ne-am întors în Evul de mijloc, ca pe vremea năvălirii tătarilor. Probabil că în altă viaţă, anterioară, ne-am întâlnit în împrejurări la fel."
          
Altă dată, tot Axente Creangă povesteşte că fiica lui, ca să-şi liniştească bătăile inimii, într-o noapte, pe câmp, între bubuiturile de tun şi rafalele de mitralieră, recită un cunoscut poem al lui… Lucian Blaga:
          
"Stă în codru fără slavă/ mare pasere bolnavă.// Naltă stă sub cerul mic/…etc.
          
Până şi reflecţiile asupra florilor, râurilor, copacilor şi altor elemente ale naturii, care sunt la urma urmei specialitatea lui Lucian Blaga, sună uneori fals, din cauza inserării lor în proza vieţii de fiecare zi. În timp ce o sfătuieşte pe una din iubitele sale să doarmă într-o casă fără purici, descoperită de el, Axente Creangă nu uită să facă remarci poetice asupra brânduşelor: "E de mirat cum aceste fiinţe îşi suportă focul ce le mistuie cu atâta putere inima." Pentru ca apoi poetul să consemneze într-un stil romanţios plecarea femeii: "Ea plecă. Dar simţind probabil că urmăream cu privirea cea mai discretă graţie ce avui norocul să surprind pe cărările vieţii mele, şi-a întors şi ea privirea pentru o clipă ca să-mi facă semn cu mâna."
          
În general, însă, "descrierile de natură" sunt cele care salvează uneori romanul de la cea mai stridentă artificialitate. Conştiinţa poetului se dovedeşte şi în proză atotcuprinzătoare faţă de miile de mesaje pe care i le trimit soarele, munţii, pădurile:
          
"Dis-de-dimineaţă o luai pe lângă zăvoiul morii, trecui râul şi mă îndemnai să urc poteca printre măceşi spre grădina popii, în timp ce soarele îmi pârjolea fruntea de pe care trebuiau să dispară palorile iernii. Cu un avânt tineresc îmi luai în primire măsuţa şi locul de lucru. Era ziua a şaptea a lunii mai. Frunza se dezvoltase în câteva săptămâni cu o repeziciune aproape sonoră în tot peisajul. Verdele, dozat cu lumină tare, avea acea transparenţă proaspătă ce nu durează decât vreo două săptămâni, constituind faza de pastel a primăverii."
         
Dacă ar fi fost construit în întregime ca o sofisticată antenă de captare a semnalelor universului şi n-ar fi alunecat în bravadă şi narcisism, romanul ar fi meritat toată atenţia.