Cînd unui autor opulenţa frazei îi îneacă ideile, un remediu e înlă- turarea excesului lexical. E ca o decorticare în urma căreia, aruncînd învelişul inutil, păstrezi miezul ideilor.
Tratatul de antropologie creştină al lui Petre Ţuţea se pretează cu uşurinţă la intenţia de răzuire a pletorei verbale, căci oratorului din Boteni îi lipsea deprinderea scrisului atracţios. Cazul lui e nimerit în a ilustra cum, în aceeaşi persoană, între aplombul de vorbitor şi urechea de scriitor, se cască o prăpastie colosală. Ţuţea vorbea ca un drac şi scria ca un melc, elanul înaripat al graiului viu murind de îndată ce nimerea în faţa hîrtiei, urmarea fiind o placiditate greoaie, în virtutea căreia condeiul, pedant pînă la exasperare, lega clişee interminabile. E uimitor să constaţi cum un urzitor de solilocvii atît de fermecătoare poate fi atît de indigest în pagină. E ca şi cum simţul prozodic, infailibil în peroraţii spontane, sucombă în faţa exigenţei livreşti. Fenomenul nu ar fi de plîns dacă spiritul aflat în spatele frazeologiei nu ar fi atins de inspiraţii ce te duc cu gîndul la o prodigioasă minte polemică. E în Ţuţea un zvîcnet al replicilor memorabile care îţi sugerează că, în toată luxurianţa plăcilor sintactice, nu se poate să nu dai peste Spruch-uri de aceeaşi tărie polemică. Şi atunci merită efortul de a le găsi răscolind masivitatea placidă a Tratatului de antropologie creştină.
Cassian Maria Spiridon a simţit negreşit pericolul ca, înecate în bucla repetiţiilor din tratat, distincţiile lui Ţuţea să se piardă în pasta limbii fade, şi atunci a supus tratatul unui proces de decorticare drastică, redîndu-i în formă lapidară tocmai ideile pe care lucrarea le înfăţişează în chip prolix. De fapt, Cassian Maria Spiridon, a cărui simpatie faţă de Petre Ţuţea a încolţit în anii studenţiei (anii ‘70) şi s-a perpetuat pînă în prezent, intră în pielea unui avocat în accepţia dublă a termenului: nu doar că-l apără pe Ţuţea de cei care, înfierîndu-i pe bună dreptate maniera, îi anulează deopotrivă profunzimea (potrivit ideii că un filosof care scrie prost e neapărat un gînditor superficial), dar pe deasupra îi conferă lui Ţuţea statutul de spirit aflat în posesia certitudinii. Şi nu a oricărui fel de certitudine, ci a certitudinii căpătate prin revelaţie.
În Petre Ţuţea aflăm un creştin păţit, căruia suferinţa i-a insuflat aderenţa hotărîtă la credinţa în Hristos. Odată ce-i acceptăm poziţia de închinător la cruce, teoria pe care o înfăţişează e coerentă şi inteligibilă, atîta doar că nu e originală. E viziunea creştină descrisă în manieră à la Ţuţea, accentul personal trăgîndu-i-se din pitorescul expresiilor, dar nu din noutatea unghiului de vedere. De altminteri nici autorul nu are pretenţii de originalitate, de vreme ce „zeul e creator şi omul imitator.“ (p. 43).
Potrivit lui Ţuţea, adevărul e pleaşcă tainică căzută din cer, ceea ce înseamnă că adevărul nu se caută, ci se primeşte. Adevărul e Hristos şi nimic altceva, tocmai de aceea cunoaşterea umană, fie ea ştiinţifică sau filosofică, nu face doi bani în comparaţie cu revelaţia. Căci ce-ţi cade în cap prin graţie zeiască nu poţi dobîndi prin puteri proprii. De aceea adevărul nu e rezultat cognitiv, ci element mîngîietor. Adevărul nu e concept, ci paraclet, nu e noţiune, ci consolare transcendentă fără de care viaţa pe pămînt ar fi o vale a plîngerii ducînd la nebunie. Expresia pe care o capătă transcendentul atunci cînd ajunge la om se numeşte dogmă, iar dogma nu e expresia inteligibilă a unei înţelepciuni lumeşti, ci formă ininteligibilă a unui mister compact. Cine acceptă acest lucru are şansa ca, aşezîndu-şi spiritul sub spectrul dogmei, să guste viaţa fără să sfîrşeacă în tristeţe sinucigaşă. Cine nu-l acceptă, va trăi cu trufia libercugetă torului căruia mai devreme sau mai tîrziu renghiurile sorţii îi vor dicta gustul deznădejdii.
Ai aşadar de ales: ori umilinţă de rob în faţa unor revelaţii absurde din care, dacă le admiţi, îţi poţi extrage ritualic motivaţia unei vieţi nobile, ori trufie de fiinţă autonomă, înzestrată cu libertate prometeică, pentru care viaţa devine o cursă bezmetică în numele vanităţii. În primul caz, eşti fiinţă pendinte de voia Domnului, dar o fiinţă ale cărei repere sunt date de la bun început, de aici privilegiul de a scăpa de disperare. În al doilea caz, eşti un titirez debusolat căruia aroganţa de homo faber dornic a stăpîni totul îi împrumută aerul de homo stultus: un somnambul cu aplomb progresist pentru care frumuseţea e izbîndă proprie, cînd de fapt ea e ecoul imperfect al unei ordini celeste.
Existenţa a două lumi, una de dincolo şi alta aici, e o certitudine pentru Ţuţea, la fel cum pentru teologii medievali teoria adevărului dublu era de la sine înţeleasă, aceea potrivit căreia există un „adevăr după raţiune” (veritas secundum rationem) şi un „adevăr după credinţă“ (veritas secundum fidem). Numai că Ţuţea vede în această dihotomie o confuzie teribilă, care i-a încurajat pe filosofi să uzurpe prerogativele religiei. Dacă credinţa e reverie stupidă, atunci nu mai rămîne decît adevărul raţiunii, urmarea fiind că, în lipsa busolei trancendente, filosofii îmbrăţişează sofistica. Numai că opusul sofisticii e mistica, adică trăirea imediată, fără mijlocitori, a tainei cristice. Cu alte cuvinte, ceea ce dogma îţi dă în literă mistica îţi dă în trăire, dar la acest prag al misterului filosofii sau oamenii de ştiinţă nu au acces. Ei sunt miopi în virtutea unui optimism snob, tocmai de aceea fiecare în parte seamănă cu „un vultur cocoţat pe o funie de rufe”. (p. 72) Asemenea vulturi iubesc doctrinele zămislite de ei înşişi, uitînd că orice doctrină e construcţie efemeră, pe cînd dogma e mister scutit de expresie caducă. Ţuţea e adeptul unei dihotomii răspicate: de o parte, omul fără Dumnezeu, numit cînd „om istoric“, cînd „fiinţă autonomă“, cînd „năuc progresist“, cînd „canalie suverană“, de cealaltă parte, credinciosul care acceptă formula de credinţă conţinută în dogmă. Restul sunt variaţiuni pe tipar dihotomic, preferinţa autorului mergînd în chip previzibil spre categoria spiritelor credincioase. Calea credinţei nu se întretaie defel cu speculaţia filosofică, în care Ţuţea vede marea pacoste a culturii moderne. Filosofia e năpasta minţilor inteligente cărora le-a fost refuzat privilegiul harului, de aici sforţarea cu care vor să mazilească certitudinile credinţei. Filosoful e un apucat sofisticat căruia îi lipseşte reperul de dincolo, carenţa răsfrîngînduse asupra destinului filosofiei: atunci cînd nu e ancilla theologiae se mărgineşte la a fi ancilla scientiae, prima situaţie fiind preferabilă măcar pentru ecoul subînţeles al temeiurilor celeste.
În artă, Ţuţea distinge trei feluri de artişti: 1) artistul inspirat sub bătaia harului, singurul îndreptăţit să poarte numele de plăsmuitor în numele adevărului, frumosului şi binelui; 2) artistul autonom, stăpînit de iluzia libertăţii şi ameninţat de disperare; 3) artistul angajat ideologic, a cărui obedienţă provine din laşitate sau prostie. Ultimele două categorii intră în logica titirezului, spiritul întreprinzător şi obsedat de succes, care se învîrte în toate direcţiile sub patima gloriei facile. Categoriile acestea fac carieră în era civilizaţiei, cînd triada Dumnezeu–natură–om e amputată spre a lăsa loc diadei om–natură. Epoca în care trăim e cea a supremaţiei diadei cu trecerea în latenţă a celui de-a treilea termen.
Meritul lui Cassian Maria Spiridon e că obţine un conspect clar dintro stufoasă lucrare pe care cititorul obişnuit renunţă s-o citească din cauza prolixităţii vădite. Probabil că aceasta e singura formă în care tratatul lui Ţuţea îşi pierde cutele irespirabile, încetînd să mai fie o nesuferită junglă doctrinară şi devenind un eseu lizibil. Volumul se încheie cu trei mini-interviuri pe care Cassian Maria Spiridon i le-a luat lui Ţuţea în 1990. Aici îl regăsim pe pitorescul interlocutor cu apetit polemic, din gura căruia replicile memorabile, imprudenţele ideologice şi înţepăturile politice se rostogolesc cu vervă tăioasă. Ce păcat că talentul lui Ţuţea, căruia îi trebuia mereu prezenţa unui adversar viu, nu s-a întins asupra paginii scrise.