Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Locuri şi întîmplări de Marina Constantinescu


Într-o seară, am terminat o carte specială, scrisă poate cu anumite stîngăcii, dar cu o iubire binefăcătoare faţă de Dumnezeu, faţă de artişti, faţă de oameni. Este scrisă de Răzvan Ionescu, el însuşi actor, ani de zile prezent în trupa Bulandrei, acum în cea a Teatrului Naţional din Bucureşti. "Timpul omului din eternitatea Domnului", cartea apărută la editura "Nemira" în 2003 este un debut şi, pentru mine, o însoţire la o iniţiere, la un fel de confesiune delicată şi, nu în ultimul rînd, fundamentală. Meditaţiile lui Răzvan Ionescu, căutarea identităţii şi raporatea ei la lumină, la divinitate, apropierea de limbajul credinţei, al ritualului religios m-au interesat şi m-au emoţionat. Privirea către sine, în interiorul său, este un exerciţiu dificil şi complex şi pe care nu am învăţat să-l practicăm riguros decît prea puţini dintre noi. Călătoria lui Răzvan Ionescu către Dumnezeu este, de fapt, cea mai frumoasă călătorie către eu. Tonul acestei mărturisiri este cel care m-a făcut să poposesc mai mult, în ciudata linişte a nopţii, asupra itinerarului propus de autor. Este un ton tolerant, cald, calm, în care inflexiunile încercării de a înţelege şi de a se înţelege nu te pot lăsa indiferent. Un actor care reuşeşte, dincolo de lumea frivolă, pînă la urmă, a profesiunii, şi nu numai, să asculte liniştea cuvîntului sfînt. Un actor care, în ciuda profesiunii dure care îl îndepărtează de sine şi îl apropie de esenţa umană a personajului X sau Z, reuşeşte să intre într-un fel de armonie cu cîteva dintre valorile importante. M-am întîlnit de două-trei ori cu Răzvan Ionescu, am schimbat grăbit, aşa cum mi se întîmplă adesea, cîteva cuvinte pe treptele unui teatru, ştiam că a iubit-o pe Ileana Predescu, că i-a preţuit pe Iulian Vişa şi pe Dan Micu. Printre alţii, desigur. Coincidenţa face ca şi eu să fiu legată, cumva, de aceste trei nume şi, de aceea, fără să fi poposit în conversaţie, fără să-l cunosc, mă simt legată şi de Răzvan Ionescu. Portretul Ilenei Predescu din carte vibrează de emoţie, este o închinăciune în faţa valorii acestei actriţe de o mare ţinută. O văd cum mă aştepta şi pe mine, cu masa pregătită, acasă la ea, ca să vorbim despre Liviu Ciulei, atunci cînd a împlinit şaptezeci de ani şi Ileana Predescu scrisese un text pentru revista noastră, care îl sărbătorea pe domnul Ciulei. Mi-aduc aminte, şi în zilele acestea cu atît mai tare, acum cînd Festivalul de la Sibiu începe, de regizorul şi directorul Teatrului "Radu Stanca", Iulian Vişa, discipol al lui David Esrig, un artist de o mare fineţe, rafinat, cult, nebun după teatru. Prietenii lui, Constantin Chiriac şi Virgil Flona, i-au transformat visul în realitate. Oamenii dau din pinteni ca să ajungă la Sibiu, acolo unde pot vedea ce se întîmplă prin lumea mare a teatrului, acolo unde nu se pot simţi niciodată singuri. Acolo unde Dan Micu s-a format, unde a bolit mai apoi, îngrijit de prieteni, de fidelul Goange Marinescu, un filolog-regizor de o calitate umană rară, un om care a ştiut ce înseamnă pe pămînt prietenia. Nici unul dintre ei astăzi nu mai este. E bine să ne căutăm pe noi şi, în căutarea aceasta să ne petrecem cu cei importanţi, cu cei care au însemnat ceva.

Teatrul în sine este una dintre formele căutării, o cale a provocării miracolului, a cunoaşterii puterilor din fiecare. O investigare în fiecare, creatori şi spectatori. Este decisiv pentru existenţa unui fenomen viu, autentic, flexibil ca să existe multe puncte în care să simţim ritmurile dorinţei de a face teatru, de a împrospăta mintea, trupul, sufletul. De aici se naşte în modul cel mai natural cu putinţă spectacolul formidabil, ACELA, inubliabil, copleşitor. Este nevoie de exerciţiu permanent pentru asta, ca atunci cînd studiezi un instrument, cînd eşti prim solist, cîntăreţ sau balerin. Si actorii, şi regizorii, au nevoie de studiu, de lucru, de nuanţare a instrumentelor, de re-întîlniri cu ele. Pentru o performanţă de anvergură este necesar travaliul zilnic. Sînt sigură de asta. De aceea, mi se pare extraordinar cînd pătrund în locuri în care se întîmplă ceva, în care artiştii se întîlnesc, firesc, ca să lucreze şi nu ca să dea tunuri.

După ceva vreme de absenţă, Mihai Dinvale a reintrodus în circuitul teatral bucureştean sala Teatrului Foarte Mic, pe care o gestionează tot direcţia Teatrului Mic. Fără investiţii astronomice, ba dimpotrivă, cu discreţie, perseverenţă şi cu ajutorul extraordinar al scenografei Irina Solomon, directorul Mihai Dinvale a dăruit colegilor actori încă un spaţiu de joc. Si nu e deloc puţin lucru, pentru că aici se pot contura, în alt fel, noi direcţii ale trupei, care pot fi preluate şi duse mai departe în sala de la Mic, vedem profiluri de actori exploatate pe texte mai noi, sau nu, oricum, nu neapărat bătătorite. Aici, actorii trupei pot lucra cu un soi de dezinhibiţie, de eliberare de sub presiunea succesului cu orice preţ. Este un spaţiu elegant, chic, creat de Irina Solomon, fără ostentaţii, în culori calde, neconvenţionale, un spaţiu care îl pregăteşte pe spectator pentru o normalitate în teatru, pe scenă, un spaţiu în care şi erorile îşi estompează formele, un spaţiu care m-a dus cu gîndul la studiu, la căutarea de sine a omului, a artistului. Am văzut aici un spectacol coupe, Love cats, după două piese ale lui Arnold Wesker, traduse şi regizate de Liana Ceterchi. Este vorba despre Patru portrete de mame şi Vînzare de vechituri, scrise de Wesker pe la începutul anilor '80 şi interpretate, de regulă, de o singură actriţă. Ce mi s-a părut cu adevărat o idee incitantă în formula aleasă de Liana Ceterchi şi de cele trei actriţe - Dana Dembinski-Medeleanu, Mihaela Rădescu şi Ruxandra Enescu - este chiar aceea a amplificării fiecărei poveşti, fiecărei voci prin prezenţa, simultană aproape, şi a celorlalte. Generalul şi particularul se suprapun iniţial ca într-un palimpsest, pentru a se diferenţia apoi, pentru a se identica fiecare mesaj. Probleme de zi cu zi, trădări, părăsiri, iubiri aruncate pe apa sîmbetei, neînţelegeri cu celălalt, cu copilul, tulburarea propriei identităţi. Cupluri care se despart, care nu funcţionează, înşelăciuni de tot felul, prăbuşirea în prăpastie, disperarea, sinuciderea care dă tîrcoale minţii năuce, aşa începe spectacolul, emoţionant, sus, cu trei actriţe, trei femei care par că spun aceeaşi poveste, trasă la indigo. Si totuşi, nu. E foarte interesant să le urmăreşti pe Dana Dembinski-Medeleanu, pe Mihaela Rădescu - o actriţă cu mii de posibilităţi şi prea puţin pusă în lumină - şi pe Ruxandra Enescu jucînd împreună, pentru a le observa apoi cum îşi personalizează rolurile. Cum drumurile şi poveştile se despart, se nuanţează structuri actoriceşti şi registre diferite. Si cum rămîne ceva din tensiunea experienţei comune, de la începutul spectacolului, acelui "nu-i nimic nou sub soare". Ce n-am înţeles şi ce cred că nu avea în comun cu ideea centrală a mizanscenei este devierea către un fel de teatru de revistă, ostenit, prăfuit şi inutil. O alunecare gratuită către derizoriu şi superficial, nejustificată nici de text, nici de modul tensionat şi dramatic în care este susţinută prima parte, care nu face nici un serviciu celor trei actriţe. Ba dimpotrivă. De la tensiunea emoţională de la început şi arii din Traviata, sfîrşim ieftin într-o muzică disco insignifiantă. Se face apel des în cea de-a doua parte la dans, pe o coregrafie nu tocmai de zile mari, la efecte kitsch. Dacă s-ar fi renunţat la toate astea, spectacolul Love cats ar fi fost un frumos şi proaspăt exerciţiu de actorie, cu o amprentă regizorală nu de trecut cu vederea.

Tot în atmosfera unui studio nou, refăcut într-un stil modern şi funcţional, am văzut o reprezentaţie-exerciţiu. Este vorba despre Sala cea mică a Teatrului de Comedie, şi ea pusă în circuit nu de mult, o sală intimă, în care actorul joacă în imediata apropiere a spectatorului. Repet, o formulă aproape obligatoriu de traversat de fiecare actor. Şi alta decît cea din ce numim, supralicitînd, spaţii neconvenţionale. Aici am văzut un spectacol al Andreei Vulpe, pe un text scris de un foarte tînăr croat, Tomislav Zajec, în 1998: Lady Di. Să nu vă aşteptaţi la o telenovelă, la o piesă lacrimogenă despre tragicul destin al Prinţesei Diana, la o melodramă de doi lei. Nu. Comedia aceasta neagră are în spate problemele de identitate ale unui tînăr. Dedublări, fugă de şi din realitate, un conflict practic cu toată lumea din jur, traiectul unui criminal, la urma urmelor, ascuns în spatele unui comportament paşnic, timid, banal. O chestiune gravă, care tulbură tot mai mult şi mai tare societatea acestui secol. Traducerea şi adaptarea Andreei Vulpe şi a lui Cristian Juncu este bine ritmată, cu tensiune clară în replică. De aici pleacă tot. Un spectacol de cameră, cu partituri bune actoriceşti, cu o miză precisă pe un actor de mai mulţi ani în trupa de la Comedie, Sandu Pop. Şi cred că Andreea Vulpe nu a greşit alegîndu-l. Personajul său, John Smith, îşi ascunde neputinţele, imposibilitatea de a comunica real cu cineva în proiecţia de identitate, şi de asumare a acesteia, pe care o face asupra Prinţesei Diana. Camera este pavoazată cu fotografii ale Prinţesei în diferite ipostaze, John Smith trăieşte cu voluptate travestiul, toaletele Dianei sînt peste tot, poartă o perucă blondă, se machiază…O Prinţesă virilă, într-o cameră sordidă. Foarte bună soluţia scenografului Dan Titza. Unde cred eu că este reuşita spectacolului. În provocarea actorului Sandu Pop de a se descoperi. În registrele şi atitudinile diferite pe care le are şi pe care le joacă diferit pe parcursul secvenţelor monologate, precum şi în cele cu Mihaela Teleoacă, Kathie Lee, fosta soţie a lui John Smith. Mihaela Teleoacă aduce mult echilibru într-o apariţie redusă ca arie, într-un rol mic. Totuşi, plăcerea cu care îl joacă, muchia de cuţit între inocenţă, prostie şi ipocrizie se simt din plin şi aduc pe scenă dinamică şi un inspirat contrapunct. Ce cred eu că nu a izbutit, sînt celelalte două roluri masculine, secundare dar importante pentru context, pentru atmosfera textului, pentru a desluşi ceva din motivele retragerii în sine. Şerban Georgevici, Will Kronk şi Mihai Bendeac (student la U.N.T.C.), Patrick Bennet joacă superficial, exterior, în altă notă decît partenerii lor, strident. Merită să fie văzut şi acest spectacol pentru exerciţiul-studiu pe care regizoarea Andreea Vulpe îl propune actorilor Sandu Pop şi Mihaela Teleoacă pe tema suferinţei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara