Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La microscop:
Literatura Română în poze de arhivă de Cristian Teodorescu


Zilele trecute, maestrul fotograf Ion Cucu m-a invitat la el acasă, să-mi arate câteva poze. Un apartament mare nemobilat. Pe parchet, aşezate pe pagini desfăcute de ziar, câteva mii de fotografii. De 42 de ani Ion Cucu îi fotografiază pe scriitori. A developat în ultima vreme vreo trei mii de instantanee. Alte şapte mii îşi aşteaptă rândul. Fotografii făcute într-o viaţă de om. Memoria în imagini a literaturii române contemporane. Portrete, imagini de grup, în Bucureşti, prin ţară, făcute după inspiraţia fotografului, adesea în mişcare. Gesturi, atitudini, zâmbete, grimase. Fiecare poză de Ion Cucu povesteşte ceva. Stătea tot timpul cu aparatul la pândă, discret. N-avea băgăcioşenia enervantă a pozarilor. Nici nu se grăbea. Prin anii "80 când l-am cunoscut avea tot timpul din lume. Revistele Uniunii Scriitorilor nu prea mai aveau voie să publice şi fotografii. Doar poze de clasici morţi. Scriitorii contemporani nu mai aveau voie să aibă chip. O sănătoasă politică preventivă faţă de cei care uitau să întoarcă din Occident şi faţă de cei care criticau partidul. Îi publicăm, le dăm bani, au case de odihnă numai pentru ei şi tot nu le ajunge!

Mi s-a povestit că Elena Ceauşescu răsfoia presa dimineaţa, în Cabinetul 2. Se uita după poze. Nu suporta alte prim-planuri, ca să zic aşa, decât cu tovarăşul sau cu ea. Dacă ieşea altcineva în evidenţă într-o poză de grup, întreba cu gura şi mai pungită ca de obicei: "Cine e acesta (asta)? Ce caută aici?" Scapă, într-o revistă de cultură o poză măricică a lui Rebreanu: "Albinosul acesta cine e?" "Rebreanu, tovarăşa academician!" "Şi se compară, de-l dau ăştia aşa de mare?" Se non e vero"

Fotografiile cu scriitori pe care le făcea Ion Cucu nu-şi mai găseau debuşeu în presă. Le punea pe hârtie lucioasă de amorul artei şi ţi le dădea din orgoliu. Tu scoteai o carte, el îţi scotea o poză.

Când l-am cunoscut era fotograful Uniunii Scriitorilor. Un tip de o jovialitate sceptică. Într-o zi, eram corector la România literară, mă sună: "Cristi, vreau să-ţi fac nişte fotografii." L-am invitat la Casa Scînteii. Vine, mai bârfim niţel. Îl aşteptam să scoată aparatul. El se tot uită la mine şi-mi propune să ieşim din clădire. Îmi închipuiam că vrea să-mi spună ceva şi se temea de urechile clădirii.

Ieşim noi din corpul B, facem câţiva paşi şi se luminează Ion Cucu la faţă. Şi începe să mă pozeze. Iar pornim înainte, către statuia lui Lenin şi iar fuge de lângă mine, la vreo trei metri, dar cu ochii pe mine şi străduindu-se parcă să mă hipnotizeze. Şi tot aşa, până termină filmul din aparat. Îl întreb de ce a trebuit să ieşim, dacă în camera unde făceam corectură era mai multă lumină decât sub colonada de afară. "Eu am venit să te pozez cu treaba ta de corector? Eu vreau să-l văd pe scriitor." Nu era un Eu agresiv, ci un Io de câmpie, aproape melodios.

Portretele erau fixul lui. Apăsa pe declanşator până simţea că l-a prins pe cel care îi poza. Dintr-un film întreg sau din două alegea cel mult trei cadre. Şi îţi spunea "Eu cred că acesta eşti tu". Nu făcea poze de azi pentru mâine, ci gândea într-o durată mult mai lungă. Şi iubea scriitorimea. Pe Nichita Stănescu l-a fotografiat de la debut până în ultimul său an de viaţă. Pe Marin Preda l-a tot urmărit. În dimineaţa când Preda a fost găsit mort la Mogoşoaia s-a dus acolo imediat şi a făcut un film întreg. I s-a dat voie să facă poze, după care anchetatorii i-au confiscat filmul. Cucu crede şi azi că, dacă la Mogoşoaia ar fi avut grijă, ţărăneşte, cineva de Marin Preda, cum se cuvine când bea omul un pahar mai mult, Preda ar fi supravieţuit.

Când am văzut pozele din casa lui Ion Cucu, în această expoziţie orizontală, mii de poze, am avut sentimentul că am în faţă un tezaur. Şi asta nu numai pentru că cei mai mulţi dintre scriitorii fotografiaţi de Ion Cucu au murit. Miile de poze ale lui Ion Cucu sunt tot atâtea documente despre o lume, aceea a scriitorilor. Un uriaş roman în imagini care îşi aşteaptă editorul.

După ce mi-a arătat expoziţia lui orizontală, Ion Cucu mi-a spus că toţi cei cu care a vorbit se declară entuziasmaţi în vorbă, după care îl trimit la plimbare, fiindcă n-au atâţia bani pentru a edita un album de o mie de pagini despre scriitorii români, în imagini. Fotografiile lui Ion Cucu sunt toate alb negru. Publicarea lor n-ar costa prea mult.

Marele lor defect e că nu-i arată pe scriitorii în pielea goală şi nici bătându-se unii cu alţii. Fiindcă dacă erau aşa găsea până acum nu unu, ci zece editori.

Pozele lui Ion Cucu povestesc peste patruzeci de ani de lume scriitoricească. Ce să mai pierdem vremea cu ele! L-am pus noi pe Cucu să facă atâtea fotografii? Mai ales că unele ne şi cam compromit azi"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara