În cultura română, traducerile din
literatura franceză au cu siguranţă cea
mai îndelungată tradiţie şi consecinţe
uriaşe, şi unice, în redeşteptarea latinităţii
limbii şi în înnoirea ei pe direcţia aceleiaşi
latinităţi. De aceea, cine traduce astăzi
literatură franceză are şi marea
responsabilitate de a se ridica la înălţimea
acestei tradiţii şi de a o continua în spirit.
Din fericire, sînt încă destui cei care o fac,
în ciuda faptului că nu sînt îndeajuns
sprijiniţi de politicile editoriale şi nici de
evoluţia francofoniei. Printre aceştia,
Sanda Oprescu este o figură exemplară:
traduce de mai bine de jumătate de veac,
avînd faţă de română şi franceză un
devotament înnăscut, datorat situaţiei
privilegiate a celor bilingvi, consolidată
de pasiunea sa devoratoare pentru
literatură şi de un incontestabil har creator,
fără de care nu ar fi putut să-i aducă în
română cu egală naturaleţe şi pe Zola şi
pe Raymond Queneau, şi pe Balzac şi pe
Sartre, şi pe Marguerite Yourcenar şi
pe Diderot, şi pe Daniel Pennac, Julia
Kristeva, Romain Gary, şi încă alţii, mai
puţin celebri, care au cîştigat cu siguranţă
odată cu trecerea lor prin filtrul unei
asemenea maestre.
Cum însă traducătorul face legămînt
de „anonimat”, pentru că trebuie să
împrumute întotdeauna chipul şi glasul
autorului din care traduce, m-am simţit
datoare şi onorată să o rog pe Sanda
Oprescu, cu prilejul aniversării vîrstei de
85 de ani, să vorbească măcar puţin despre
sine şi despre relaţia sa cu autorii iubiţi
sau… mai puţin iubiţi. Este o persoană
fermecătoare, seducătoare, are un spirit
viu, mult umor, interese din cele mai
felurite, îi place să se declare frivolă, dar
inspiră prietenii trainice pe care le cultivă
şi le ocroteşte toată viaţa. Fiind în acelaşi
timp retrasă, şi mai degrabă timidă,
nu-i plac ieşirile la rampă, aşa că acest
interviu, pe care a avut bunăvoinţa să
mi-l acorde, pentru România literară,
este cu atît mai preţios. (M.V.)
Dragă doamnă Sanda Oprescu, cu
ani în urmă, mi-aţi încredinţat un
document de familie cu mare
valoare sentimentală, pe care l-am
prezentat în România literară (nr.
18/1994) – era testamentul, mai
mult spiritual, al străbunicii
dumneavoastră, Iulia Aricescu,
descendentă a Hrisoscoleilor. Am
aflat cu acel prilej că ea este
frumoasa doamnă din portretul pe
care îl remarcasem încă de la prima
noastră întîlnire: îmbrăcată în
costum popular muscelean încins cu
tricolor, priveşte peste timp (atunci
am înţeles de ce transparenţa
privirii ei îmi amintea întrucîtva de a
dumneavoastră) şi zîmbeşte fin, cu o
graţioasă siguranţă de sine.
Portretul Iuliei Aricescu e mare,
domină şi pare că ocroteşte salonul
locuinţei dumneavoastră împreună
cu alte două, mai mici, ale socrilor
ei, părinţii revoluţionarului C.D.
Aricescu. De altfel, cred că mi-aţi
spus odată, fără alte lămuriri, că vă
simţiţi apărată de aceste efigii. Cum
aţi copilărit la „umbra” lor, cum
v-aţi raportat la ei?
Portretele binevoitoare ale
străbunicilor erau o prezenţă familiară,
firească, dar părinţii mei îi evocau în
special cînd era vorba să-mi atragă
atenţia asupra unor lipsuri ale mele,
spre îndreptare: „Ce-ar zice ei…”…
sau „dac-ar vedea ei…”. Săracii, fără
voia lor, mă moralizau. Pe bătrînii
socri ai doamnei în costum muscelean
îi iubeam realmente, pentru că am
citit foarte devreme fragmente din
Memoriile lui C.D. Aricescu şi cîteva
scrisori între el şi tatăl său, din
care „conflictul între generaţii” răzbătea
dramatic, începînd chiar la nivel
stilistic: scrisorile bătrînului cărturar
erau împănate cu grecisme, iar ale
fiului său cu franţuzisme! Între bătrînul
domn îmbrăcat în caftan şi tînărul
paşoptist în haine „nemţeşti”, aproape
că nu mai exista comunicare, dar din
fiecare rînd al scrisorilor părinteşti
se făcea simţită o neţărmurită dragoste.
Nici Iulia Aricescu nu era o persoană
banală (dacă e vreo asemănare între
privirile noastre, aceea este miopia!).
Am citit şi cîteva din scrisorile ei
adresate fiilor aflaţi pe front în 1877:
remarcabil de vii şi de personale;
mi-o amintesc pe cea în care descrie
intrarea trupelor victorioase în Bucureşti
şi defilarea lor pe Podul Mogoşoaiei,
rebotezat Calea Victoriei. Da. Frumoase.
Pe vremea aceea oamenii ştiau să
scrie. Firesc şi fără clişee...
Faptul că aţi înţeles ce înseamnă
conflictul dintre generaţii din chiar
experienţa înaintaşilor din propria
familie nu cred că v-a pregătit în
vreun fel pentru marele „conflict”
de clasă declanşat de instalarea
comunismului, pentru atmosfera
sumbră în care v-aţi trăit prima
tinereţe. Aţi sperat că studiul
literelor, chiar şi într-o atmosferă
intens politizată, vă va oferi un
refugiu?
Nici nu mi-a trecut prin minte!
Eram şi foarte tînără. Nu mi-am ales
studiile după criterii de acest gen;
pur şi simplu, de altceva nu mă
simţeam capabilă. Literatura era
singurul lucru care mă interesa pe
lumea asta. Încă de cînd eram foarte
mică, ceream să mi se citească poveşti,
apoi, după ce am învăţat să citesc,
lectura a devenit ocupaţia mea de
bază: îmi făceam repede lecţiile, să
scap de ele, şi să am timp de citit. Pe
de altă parte, dacă pînă la şase
ani, cînd am învăţat româneşte,
am vorbit exclusiv franţuzeşte, atunci
alegerea s-a îndreptat de la sine spre
franceză. Tot ca să scap mai repede
de şcoală, unde mă cam plictiseam,
în două rînduri am cumulat materia
prevăzută pentru doi ani de studiu
într-unul singur, dînd examene care
mi-au permis să fac două clase într-un
an, aşa că am luat un avans de doi
ani faţă de colegii mei. Pesemne că
inducîndu-mi sentimentul plictiselii,
îngerul meu păzitor a vegheat de fapt
să-mi pot continua studiile, să
intru în facultate în 1947, înainte de
reforma învăţămîntului (1949), care
nu mi-ar fi lăsat mari şanse, dată
fiind originea mea „nesănătoasă”.
Dintre profesorii pe care i-aţi avut,
care au fost figurile luminoase, care
era atmosfera cursurilor? Cred că aţi
fost colegă de generaţie cu Mircea
Ivănescu. El spune în convorbirile cu
Gabriel Liiceanu, publicate în
Măştile lui M. I., că erau momente
„spectaculoase”, „cu totul aparte
din toate punctele de vedere”.
Nu am fost colegă cu Mircea
Ivănescu: el era cu un an mai tînăr
decît mine, deci cu trei ani mai „mic”
la facultate. Dar, da, am avut profesori
fabuloşi: G. Călinescu! De neuitat!
Un monument! Ne-a învăţat lucruri
fundamentale, într-o atmosferă absolut
electrizantă. Trebuia să mergem
cu două ore înainte în amfiteatru
ca să avem loc în bănci; nu numai
toată Facultatea de Litere venea să
asiste la cursurile sale, ci şi lume din
oraş, tineri de la alte facultăţi; anticamera
era ticsită, se stătea şi pe coridor,
era delir. Apărea apoi profesorul
înconjurat de cîţiva tineri asistenţi
copleşiţi de onoarea de a-i sta alături
pe podium, sala fremăta, el făcea o
pauza uşor teatrală, apoi începea
expunerea, teatrală de-a binelea. În
anul întîi, la seminarul din semestrul
doi, subiectul era „universul poeziei”.
Exemplificările prin care ne demonstra
că şi un castravete poate face obiectul
poeziei, dacă…, sau dacă…., erau
recitate teatralissim din Góngora,
Marino etc. Profesor de estetică l-am
avut pe Tudor Vianu: la polul opus
faţă de Călinescu – sobrietate nemţească;
din partea mea, respect, admiraţie,
entuziasm mai puţin.
Apoi, desigur, lectorii francezi:
Monsieur Robert Regnier ţinea cursul
şi seminarul de literatură de secol
XVII; la primul seminar ne-a prevenit
că trebuie să depăşim un anumit
stadiu de analfabetism (tăcere şocată!).
Nu ne-am simţit jigniţi, fiindcă nu
ne cunoştea încă, dar... şocaţi am
fost. Ne-a spus că vom citi împreună
cîteva texte: într-adevăr, tot anul am
citit două scene din Phèdre, nu
vers cu vers, ci uneori emistih cu
emistih; nu ştiu de ce, dar seminarul
de literatură de secol XIX, tot cu el
l-am făcut, şi, în acelaşi fel, un an
întreg am „citit” vreo două sau trei
Spleen-uri de Baudelaire... singură
n-aş putea să fac la fel, vai mie!
Dar de-atunci, în subconştientul meu
a intrat ceva care mi-a schimbat total
felul de a citi. Cursul despre roman
între 1830-1850 l-am făcut cu Monsieur
Jean Sirinelli, care avea o teză de
doctorat despre Stendhal, apoi a
devenit rector la Sorbona. Şi ei
erau tipi care îmi stîrneau entuziasmul.
A fost cel mai fericit an din viaţa mea.
Pe urmă, în anul doi (1948-1949),
profesorii francezi au plecat,
G. Călinescu a fost dat afară, frecvenţa
a devenit obligatorie, iar profesorii...
în afară de Valentin Lipatti, care
vorbea o franceză minunată, de
profesorul Condeescu (zis Papa Condé,
sau Le Grand Condé), de doamna
Ioachimescu-Graur, specialistă în
literatura secolului XVI, şi de domnul
Brăescu, nu-mi mai aduc aminte
de nimeni şi aproape de nimic.
V-aţi dorit să traduceţi încă din
timpul studiilor, erau în vreun fel
direcţionaţi studenţii spre
traducere?
La ambele întrebări, răspunsul
e categoric NU. În facultate aveam
un seminar de traducere, din română
în franceză, arareori invers, nimic
deosebit de interesant.
Povestea mea de traducător a
început mult mai tîrziu, prin ucenicia
confruntării. Confruntarea, e util de
ştiut, operaţie care nu pare a se
mai face astăzi, şi pe care şi-o asumă
redactorul, dacă e conştiincios,
presupunea lectura în paralel a
originalului şi a traducerii, observaţii,
intervenţii, propuneri de versiuni,
pe care traducătorul urma să le
analizeze. Confruntatorul făcea apoi
un referat în care certifica identitatea
la nivel denotativ şi conotativ a celor
două texte, semnalînd propunerile
mai importante, omisiunile mai
lungi etc. La un moment dat, Irina
Eliade (deja traducătoare consacrată
şi solicitată), cu care eram prietenă,
făcea o astfel de confruntare; fiind
foarte în urmă, m-a rugat s-o ajut
citindu-i textul francez. Am petrecut
vreo două după-amieze împreună;
din cînd în cînd îmi cerea părerea...
iar la sfîrşit m-a întrebat dacă n-aş
vrea să fac şi eu pe cont propriu
aşa ceva. Deşi se plătea mai prost
decît dactilografierea (!), am acceptat
pentru că aveam nevoie de bani...
şi-aşa am învăţat să traduc, cu menţiunea
că din traducerile proaste am învăţat
cel mai mult. Cîţiva ani buni am făcut
numai asta, uneori cu mare plăcere,
alteori cu indignare. Am dat peste
enormităţi care m-au făcut să nu mi
se mai pară de neimaginat că cineva
ar putea traduce „maison à louer”
prin „casă de lăudat”, cum se cita
într-o vreme, şi nu în glumă, la redacţia
revistei Secolul 20.
Cum s-a întîmplat de aţi tradus Le
ventre de Paris de Zola, prima
dumneavoastră traducere apărută
la Editura pentru Literatură
Universală în 1968?
Am primit un telefon de la redactorul
şef al departamentului de limbi
romanice care mi-a spus că această carte, după ce a zăcut şase luni la un
traducător, i s-a întors pe birou
netradusă; dar că e în plan, şi repederepede
trebuie tradusă, şi că mă roagă
s-o fac eu. Am considerat această
întîmplare ca pe expresia unei justiţii
imanente: singura dată cînd m-am
dus la un examen fără să fi citit integral
bibliografia, a fost cel care îl includea
pe... Zola. Aşa că mi-am zis că trebuie
să-mi spăl obrazul faţă de Zola, şi am
acceptat. Romanul mi s-a părut indigest
(dacă tot exploatează obsedant metafora
hranei!), m-a plictisit de moarte, dar
l-am tradus, şi, în fond, a fost şi asta
o şcoală.
Acţiunea acestui roman se
desfăşoară în cartierul Halelor;
halele Parisului sînt aici un personaj
în sine, iar imaginea lor este foarte
puternică. Aţi mai regăsit ceva din
ea cînd aţi văzut Parisul prima dată?
Cum aţi suprapus această imagine
peste ceea ce aţi descoperit la prima
dumneavoastră vizită?
Pentru mine, aproape totul era
literatură, aşa încît, prima dată cînd
am văzut Parisul, în 1971, m-am dus
desigur pe urma multor personaje,
inclusiv a celor din cartea lui Zola.
Pentru că mă ataşasem nu atît de
carte, cît de munca la ea, pentru că
fusese prima, pentru că aveam unele
amintiri personale de pe vremea cînd
o traduceam. Iar, Halele, da, încă
erau în picioare, dar nu m-au atras,
şi n-am intrat în ele; mi s-au părut
negre şi urîte, ba chiar vag sinistre.
Cartierul însă avea farmecul lui, iar
în noaptea de Crăciun am fost la
Biserica Saint-Eustache, dar, iarăşi,
nu din nostalgie faţă de Pîntecele
Parisului.
Aţi tradus apoi Marguerite
Yourcenar, L’oeuvre au noir, pentru
care aţi găsit admirabila echivalare
Piatra filosofală. Asta v-a plictisit
mai puţin?
Cu Marguerite Yourcenar nu m-am
plictisit nici o clipă pentru că traducerea
prezenta unele dificultăţi stilistice
care trebuiau depăşite, şi aşa am
descoperit ce mare şi subtil stilist
este; pe de altă parte, cartea e interesantă
în sine, recreează o atmosferă cu care
eram oarecum familiarizată (în
teza mea de licenţă prezentasem un
poet minor din secolul al XVI-lea),
iar mult hulitele personaje din acest
roman şi detestata intrigă erau bine
structurate, încît mi-a plăcut. Nu
extraordinar, dar mi-a făcut plăcere
s-o traduc... A fost a doua mea traducere
importantă, eram încă foarte intimidată,
cu atît mai mult cu cît de la editură
mi s-a spus că fusese propusă domnului
Sorin Mărculescu, dar că dumnealui,
lucrînd la Don Quijote, a refuzat-o.
Cînd am aflat asta, am fost absolut
copleşită, pentru că aveam, şi am,
faţă de Sorin Mărculescu o imensă
admiraţie, aşa că mi-am zis: chiar
dacă „îmi rup dinţii”, trebuie măcar
să încerc s-o traduc.
Apoi, cu doamna Yourcenar,
am avut un frumos schimb de scrisori,
mai întîi strict profesionale, apoi şi
personale. Indiferent de ce s-a
scris despre „la première femme sous
la coupole”, eu aş îndrăzni să spun
despre ea că nu e doar un mare scriitor,
ci şi unul foarte conştiincios. De pildă,
neştiind după ce ediţie se va face
traducerea, a trimis editurii toate
modificările introduse în ediţia a 2-a
şi s-a declarat deschisă unui dialog
cu traducătorul. Aşa că i-am scris o
primă scrisoare ca s-o consult în
privinţa titlului, întrebînd-o dacă
„Piatra filosofală” i se pare potrivit.
Mi-a răspuns imediat, oferindu-mi
lista completă a titlurilor din toate
limbile în care fusese tradusă cartea,
cel propus de mine fiind cel mai
frecvent. După acest prim contact,
i-am mai scris cînd traducerea era
aproape gata, la rugămintea redacţiei,
ca să-i cer o fotografie pentru coperta
a IV-a volumului; mi-a trimis mai
multe, iar eu am ales-o pe cea în care
ţinea în braţe un cocker. A fost foarte
încîntată, şi mi-a scris că şi eu par
a fi „une femme qui aime les chiens”,
exact aşa s-a exprimat. Din acel
moment am fraternizat, şi relaţia
noastră s-a încălzit, a devenit amicală,
încît, după cutremurul din 1977,
de la ea am primit primul mesaj prin
care cineva de „dincolo” se interesa
de noi. Evident, am fost extrem de
mişcată şi îi păstrez o foarte afectuoasă
amintire.
V-aţi măsurat forţele şi cu Diderot şi
Balzac – mai precis cu stilul epistolar
al acestor „grei”ai literaturii
franceze, al epistolelor lor
amoroase, ceea ce mi se pare şi mai
complicat. Năvalnici amîndoi, dar
fiecare într-alt fel, iar stilistic, la
mare distanţă. Cum e Diderot
îndrăgostit, şi cum Balzac? Care
dintre ei v-ar fi plăcut să vă scrie, en
amoureux? În privinţa traducerii,
personal, vă invidiez pentru
Diderot, pentru că stilul lui, care e şi
al veacului său, mi se pare că
exprimă chintesenţa spiritului
francez, prin exactitate şi concizie,
fără însă a fi sec şi descărnat, iar
echivalarea acestui stil poate de
multe ori suna fals în română, iar la
dumneavoastră sună bine.
Da, de Diderot şi de lumea lui
m-am îndrăgostit literalmente, a fost
o muncă exaltantă, de fapt n-a fost
muncă, ci doar lupta cu textul şi
imensa bucurie. Dacă „sună bine”,
e poate şi fiindcă nu l-am zeificat pe
autor. Dacă aş fi avut de ales între
cei doi, fără ezitare l-aş fi preferat
pe Diderot. În prima fază, cînd e
îndrăgostit de Sophie Volland, e atît
de total îndrăgostit, poate şi din cauza
obstacolelor dintre ei, încît chiar şi
atunci cînd îi scrie un bileţel stînd
afară, în frig, sub un felinar, pasiunea
lui e vibrantă, iar stilul impecabil.
Apoi, cu timpul, vibraţia e mai puţin
sensibilă, începi să-ţi dai seama că
pasiunea devine prietenie, îl simţi
cînd minte, şi cînd declaraţiile devin
simple acte de politeţe, încet-încet
iubirea începe să lase loc documentului;
dar atunci devine pasionant, absolut
pasionant, din alt punct de vedere.
Serile la baronul d’Holbach, povestite
lui Sophie, sînt scenarii de film
adorabile, cu multă mişcare scenică
şi cu caractere clar definite. În
plus, cel puţin în viziunea mea, filosofii
Enciclopediei erau nişte tipi solemni,
gravi... Dar, după cum îi descrie
Diderot în această corespondenţă,
sînt nişte oameni veseli, nesofisticaţi,
ba chiar dedîndu-se uneori la farse
de un gust uşor îndoielnic, în orice
caz, plini de o voie bună autentică.
Da, cred că suflul de autenticitate ce
răzbate din aceste scrisori, şi rigoarea,
frumuseţea necăutată, spontană,
stilul impecabil, care de fapt nu e
„stil”, ci mod de a fi şi de a gîndi, sînt
fascinante şi au făcut bucuria mea
tot timpul cît am tradus.
Cu Balzac se schimbă lucrurile.
Citindu-i corespondenţa, te simţi
permanent în pragul catastrofei. El
pare tot timpul hăituit. Parcă gîfîie,
fugind de creditori, de băiatul de la
redacţie care îi „suflă în ceafă” în
aşteptarea textului care întîrzie, de
diversele cucoane care îl adoră fără
să-l fi cunoscut altfel decît din romane,
de iubitele pe care le înşală, deşi le
iubeşte sincer, dar frămîntat. Tema
recurentă pînă la disperare e aceea
a banilor, nevoia de a cîştiga bani ca
să-şi plătească datoriile. Face cele
mai năstruşnice planuri, cu care speră
să dea marea lovitură a vieţii, şi
să-l scape de datorii. E patetic şi-ţi
trezeşte un sentiment de frăţietate,
nicidecum nu-l visezi ca adorator
personal. Ajunsesem să am impresia
că îl cunosc atît de bine, cumva ca şi
pe Diderot, încît „simţeam” cînd
minte. Atît Diderot cît şi Balzac au
fost experienţe foarte personale.
Şi într-un caz şi în celălalt m-am
simţit implicată direct, au fost – şi
au rămas – prietenii mei. Nu aş şti
să spun dacă s-au gîndit vreodată că
scrisorile lor vor deveni literatură,
dar amîndoi doreau să „convingă” şi
făceau tot ce puteau în sensul ăsta.
Mi-aţi spus de multe ori că nu vă
place Sartre, şi totuşi aţi tradus Les
chemins de la liberté…
Eu am fost un fel de mercenar:
tot ce am tradus mi-a fost cerut;
niciodată nu am luat iniţiativa să
propun eu vreo carte. Dar mi s-a
întîmplat uneori să refuz carrément,
cînd mă temeam ca nu cumva să mă
rinocerizez. Singura carte pe care aş
fi dorit s-o traduc, pe care am şi
propus-o Editurii Univers, a fost Xavier
de Maistre, Voyage autour de ma
chambre, asta din simpatie faţă de
străbunicul meu, care a tradus-o şi
el, prima dată în limba română; ar fi
fost o experienţă interesantă, să merg
pe urmele lui, să traduc fără să trişez,
iar apoi, în traducerea mea, să apară
pagini dintr-a lui, într-un dialog
efectiv, peste generaţii, dar n-a
fost să fie...
Altfel, întîmplarea a făcut să traduc
de multe ori texte care mi-au plăcut,
care mi s-au potrivit, alteori, fiindcă
nu poţi cere de la viată, şi nici de la
o editură, numai ce-ţi place, m-am
simţit obligată să accept. De aceea
am tradus Sartre, Les chemins de la
liberté, ba chiar şi Le mur, carte cu
care aveam o străveche răfuială. Dacă
mă gîndesc bine, poate că a fost şi
o formă de exorcism.
Raymond Queneau se numără cu
siguranţă printre autorii care v-au
stimulat. Eu, una, Saint-Glinglin
(Sfîntu’ Aşteaptă) nu am citit decît în
traducerea dumneavoastră, şi am rîs
cu lacrimi, uitînd că e o traducere şi
că de pildă, „musarmacrăpelniţă” ar
putea exista în franceză.
Cu Raymond Queneau, da, m-am
distrat şi m-am jucat cît am putut.
Evident, unele cuvinte nu erau
traductibile, pentru că erau inventate,
deci trebuiau inventate şi în româneşte,
ceea ce m-a amuzat la culme. Menţionata
„musarmacrăpelniţă” e o invenţie
care mi-a înseninat multe zile ploioase.
Dar Daniel Pennac?
Cu Daniel Pennac a fost „rîsu’-
plînsu”. Domnilor copii e o carte
făcută parcă după reţeta: „100 de
grame de..., 50 de ..., făină cît cuprinde”,
m-a amuzat, dar m-a şi înduioşat.
Vezi, Marina, la mine totul ia o turnură
personală cînd traduc, şi, cu toate că
iau eu forma vasului, ca apa, de fapt,
tot pe mine mă exprim, atunci cînd
îmi place. Aşa a fost corespondenţa
lui Balzac şi Diderot; m-a făcut să
mă ataşez de ei, şi pe urmă i-am
tradus. Pînă şi cu Daniel Pennac a
fost la fel: am urmărit o emisiune a
lui Bernard Pivot, unde am auzit
pentru prima dată despre carte şi
l-am văzut pe autor; m-a interesat
tema pe care profesorul o dădea
elevilor, m-am gîndit cum aş rezolva-
o eu… apoi, întîmplarea a făcut
să văd cartea pe masa unei doamne
de la Editura Univers, am aflat că
dumneaei trebuia s-o traducă, dar
că nu avea timp; m-am năpustit atunci
asupra cărţii, în speranţa că n-o s-o
regrete. Mi-a cedat-o, asigurîndu-mă
că n-o vrea, şi că n-o va regreta.
Iar acum, ce aveţi în şantier?
M-am întors la… Balzac. Traduc
trei nuvele pentru completarea unui
volum tradus mai demult, pe care
Editura Polirom a decis să-l publice
acum, în această formă, aşa că redacţia
s-a gîndit la mine, ca să fie acelaşi
traducător.
Pe lîngă aceasta, multe dintre
traducerile dumneavoastră s-au
reeditat. Cum v-aţi raportat la ele, în
special la cele mai vechi? Aţi simţit
nevoia să refaceţi ceva?
Oh! da, acum nici nu mai am curaj
să recitesc, mă deprimă sentimentul
definitivului, al ireparabilului. Am
recitit numai cînd s-a reeditat Piatra
Filosofală, şi mi s-a îngăduit să modific
cîte ceva, dar foarte puţin. A fost o
experienţă destul de tristă, îmi venea
să rescriu pagini întregi...
Asta e traducerea, niciodată
perfectă, veşnic perfectibilă. Iar eu
vă urez să traduceţi încă multe cărţi,
doar dintre cele care să vă facă
plăcere. LA MULŢI ANI!
Interviu de
Marina Vazaca