Vasile Voia, Literatura comparată la turnanta ultimului secol. Anxietăţi, paradigme, metode, Bucureşti, Editura Univers, 2016, 304 pag. Vasile Voia şi-a început cariera de comparatist în 1978, odată cu teza de doctorat Mitul poetului şi semnificaţia artei în opera lui Novalis şi repercusiunile lor asupra poeziei şi teoriei poetice moderne europene. Reflexele lor în literatura română. Transformată în debut editorial sub titlul Novalis, este prima monografie dedicată la noi scriitorului german, recomandându-se ca „cercetare sistematică de literatură comparată”. Tentaţia limitei şi limita tentaţiei. Glose la mitul faustic (1997), este urmată de Literatură comparată. Principii teoretice şi studii aplicate (1998), şi Aspecte ale comparatismului românesc (2002). Toate descriu „idealul poeticianului comparatist” ca „dialectică a convergenţei şi divergenţei, a similitudinii şi diferenţei”, dar introduc de fiecare dată argumente şi justificări încercând să identifice „un sens comun şi o metodologie unitară”. Lucru nu din cale afară de simplu, căci de la bun început disciplina a fost una hărţuită de indeterminări metodologice, de ambiguităţi terminologice, de nesfârşite polemici. Literatura comparată „nu a fost capabilă să îşi stabilească un obiect distinct de cercetare şi o metodologie specifică” (René Wellek). Charles Bernheimer ajunge chiar să vorbească despre „o ştiinţă anxiogenică”, neliniştitoare şi neliniştită. Faţă în faţă cu această insistent invocată criză, Vasile Voia alege formula fragmentului organizat pe teme şi subteme, satisfăcându-şi astfel „dubla apetenţă, analitică şi sintetică” (Diana Adamek). Cartea cea nouă este împărţită în capitole distincte – Capitolul 1: Conceptul goethean de „Weltliteratur” şi evoluţia sa în modernitate; Capitolul 2: Comparaţia, un excurs metodologic; Capitolul 3: Imagologia comparată şi studiile europene. Orientări actuale; Capitolul 4: Teoria receptării şi a influenţei; Capitolul 5: Traducerea literară, plus o Bibliografie (selectivă, dar nu mai puţin impresionantă) – şi examinează problema pedant şi dezinvolt deopotrivă, căci, cum bine observa Iulian Boldea, la Vasile Voia avem de-a face „întâlnirea fericită a comparatismului ideilor cu estetica şi filosofia, unificate de un stil critic riguros, fără a fi pedant, erudit şi atent la nuanţele textului, dar şi la amplitudinea unor teme majore ale culturii şi literaturii universale”. Bibliografia este disecată în spirale ale interpretării, reveninduse mereu la câteva noţiuni de bază privind studiul literaturilor lumii, de câte ori o nouă intervenţie pune la îndoială ori întăreşte aserţiunile anterioare. V.V. se declară de partea „poziţiei ferme exprimate de Marino, în descendenţa lui Wellek şi Etiemble, a profesorilor de la Yale, Harold Bloom sau Peter Brooks, care au militat pentru menţinerea canonului tradiţional occidental şi a esteticului ca valoare primordială a operei literare.” Dincolo de această fermitate principială, el rămâne deschis nuanţărilor succesive adăugând el însuşi altele. De remarcat atenţia şi generozitatea cu care se apleacă asupra cercetătorilor tineri, unii foşti studenţi ai săi (e cazul Mihaelei Ursa ori al lui Ovidiu Mircean), gata să preia noutăţi de viziune şi de abordare. Cartea reface şi un istoric al disciplinei, urmărindu-i „neliniştile” de la Goethe („conceptul goethean de Weltliteratur a devenit, la aproape două secole de la lansarea lui, o constantă a reflecţiei teoretice şi un concept dinamic cuprinzător”) până la studii mai noi, precum cele ale lui Zoran Konstantinovic. La noi, sunt punctate momentele succesive: Ion Heliade-Rădulescu, care în „Curierul românesc” nr. 71/1834 anunţă şi cursuri despre o scurtă „istorie a literaturii naţiilor celor mai însemnate, autorii cei mai vestiţi ai acestei naţii...”; Tudor Vianu, care pune la temelia cursului de literatură universală „acea conştiinţă a unităţii în diversitate”, cu accent pe „criteriul axiologic dedus din cele mai înalte însuşiri de fond şi de formă”; Adrian Marino, care identifică literatura universală „cu însăşi Literatura şi, dacă există o singură Literatură, trebuie să existe şi o singură sau unică teorie a literaturii construită pe baze comparatiste, o teorie generală a literaturii”: „A pune în valoare factorul unificator, comunitar, dincolo de deosebiri şi influenţe însemnează a practica un comparatism al identităţii care accede la generalizare”. Un capitol separat e rezervat artei traducerii şi rolului său în studiul comparat al literaturilor. Literatura comparată, crede Yves Chevrel, citat în carte, „are vocaţia de a repune în centrul preocupărilor dimensiunea în exclusivitate literară a reflecţiei traductologice”. Ca disciplină care cercetează „imaginea pe care popoarele şi-o fac unele despre altele” – demonstrează profesorul clujean –, comparatismul trăieşte, în era comunicării planetare şi a internaţionalizării vieţii literare, o nouă tinereţe.