Vasile Voia,
Literatura
comparată la
turnanta ultimului
secol. Anxietăţi,
paradigme, metode,
Bucureşti, Editura
Univers, 2016,
304 pag.
Vasile Voia şi-a început cariera de
comparatist în 1978, odată cu
teza de doctorat Mitul poetului şi
semnificaţia artei în opera lui Novalis
şi repercusiunile lor asupra poeziei şi
teoriei poetice moderne europene.
Reflexele lor în literatura română.
Transformată în debut editorial sub
titlul Novalis, este prima monografie
dedicată la noi scriitorului german,
recomandându-se ca „cercetare sistematică
de literatură comparată”. Tentaţia limitei
şi limita tentaţiei. Glose la mitul faustic
(1997), este urmată de Literatură
comparată. Principii teoretice şi
studii aplicate (1998), şi Aspecte ale
comparatismului românesc (2002).
Toate descriu „idealul poeticianului
comparatist” ca „dialectică a convergenţei
şi divergenţei, a similitudinii şi diferenţei”,
dar introduc de fiecare dată argumente
şi justificări încercând să identifice „un
sens comun şi o metodologie unitară”.
Lucru nu din cale afară de simplu, căci
de la bun început disciplina a fost
una hărţuită de indeterminări metodologice,
de ambiguităţi terminologice, de nesfârşite
polemici. Literatura comparată „nu a
fost capabilă să îşi stabilească un obiect
distinct de cercetare şi o metodologie
specifică” (René Wellek). Charles
Bernheimer ajunge chiar să vorbească
despre „o ştiinţă anxiogenică”, neliniştitoare
şi neliniştită.
Faţă în faţă cu această insistent
invocată criză, Vasile Voia alege formula
fragmentului organizat pe teme şi
subteme, satisfăcându-şi astfel „dubla
apetenţă, analitică şi sintetică” (Diana
Adamek). Cartea cea nouă este împărţită
în capitole distincte – Capitolul 1:
Conceptul goethean de „Weltliteratur”
şi evoluţia sa în modernitate; Capitolul 2:
Comparaţia, un excurs metodologic;
Capitolul 3: Imagologia comparată şi
studiile europene. Orientări actuale;
Capitolul 4: Teoria receptării şi a influenţei;
Capitolul 5: Traducerea literară, plus o
Bibliografie (selectivă, dar nu mai puţin
impresionantă) – şi examinează problema
pedant şi dezinvolt deopotrivă, căci,
cum bine observa Iulian Boldea, la Vasile
Voia avem de-a face „întâlnirea fericită
a comparatismului ideilor cu estetica
şi filosofia, unificate de un stil critic
riguros, fără a fi pedant, erudit şi atent
la nuanţele textului, dar şi la amplitudinea
unor teme majore ale culturii şi literaturii
universale”. Bibliografia este disecată
în spirale ale interpretării, reveninduse
mereu la câteva noţiuni de bază
privind studiul literaturilor lumii, de
câte ori o nouă intervenţie pune la
îndoială ori întăreşte aserţiunile anterioare.
V.V. se declară de partea „poziţiei ferme
exprimate de Marino, în descendenţa
lui Wellek şi Etiemble, a profesorilor de
la Yale, Harold Bloom sau Peter Brooks,
care au militat pentru menţinerea
canonului tradiţional occidental şi a
esteticului ca valoare primordială a
operei literare.” Dincolo de această
fermitate principială, el rămâne deschis
nuanţărilor succesive adăugând el însuşi
altele. De remarcat atenţia şi generozitatea
cu care se apleacă asupra cercetătorilor
tineri, unii foşti studenţi ai săi (e
cazul Mihaelei Ursa ori al lui Ovidiu
Mircean), gata să preia noutăţi de viziune
şi de abordare.
Cartea reface şi un istoric al disciplinei,
urmărindu-i „neliniştile” de la Goethe
(„conceptul goethean de Weltliteratur
a devenit, la aproape două secole de la
lansarea lui, o constantă a reflecţiei
teoretice şi un concept dinamic cuprinzător”)
până la studii mai noi, precum cele ale
lui Zoran Konstantinovic. La noi, sunt
punctate momentele succesive: Ion
Heliade-Rădulescu, care în „Curierul
românesc” nr. 71/1834 anunţă şi cursuri
despre o scurtă „istorie a literaturii
naţiilor celor mai însemnate, autorii cei
mai vestiţi ai acestei naţii...”; Tudor
Vianu, care pune la temelia cursului de
literatură universală „acea conştiinţă
a unităţii în diversitate”, cu accent pe
„criteriul axiologic dedus din cele
mai înalte însuşiri de fond şi de formă”;
Adrian Marino, care identifică literatura
universală „cu însăşi Literatura şi, dacă
există o singură Literatură, trebuie să
existe şi o singură sau unică teorie a
literaturii construită pe baze comparatiste,
o teorie generală a literaturii”: „A pune
în valoare factorul unificator, comunitar,
dincolo de deosebiri şi influenţe însemnează
a practica un comparatism al identităţii
care accede la generalizare”. Un capitol
separat e rezervat artei traducerii şi
rolului său în studiul comparat al
literaturilor. Literatura comparată, crede
Yves Chevrel, citat în carte, „are vocaţia
de a repune în centrul preocupărilor
dimensiunea în exclusivitate literară a
reflecţiei traductologice”. Ca disciplină
care cercetează „imaginea pe care
popoarele şi-o fac unele despre altele”
– demonstrează profesorul clujean –,
comparatismul trăieşte, în era comunicării
planetare şi a internaţionalizării vieţii
literare, o nouă tinereţe.