Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Limba o amantă liniştită şi nemuritoare de Rodica Binder


Opera, prestigiul şi prezenţa lui Dieter Schlesak în orizontul literaturii germane contemporane şi al publicisticii ar legitima considerarea autorului, la cei 70 de ani pe care i-a împlinit în această vară (la început de august), drept un "clasic în viaţă". Numai că - în pofida anilor care au trecut - Dieter Schlesak nu şi-a pierdut nici curajul de a experimenta noi formule literare sau de a aborda subiectele dificile, spinoase, ale istoriei recente şi nici curiozitatea de a investiga realul uzînd de mijloacele literarităţii sau de a căuta literatura în medii din care ea pare aprioric exclusă. La toate aceste performanţe se mai adaugă şi neobosita activitate a scriitorului german (născut în România, la Sighişoara, emigrat în Germania în 1969, stabilit ulterior în Italia), de a face cunoscută literatura română şi în spaţiul limbii germane. Dacă pentru calitatea de clasic în viaţă pe care ar putea-o deţine Dieter Schlesak pledează şi studiile care deja i-au fost consacrate (în România, în special volumul lui Marin Victor Buciu intitulat Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii ) ca şi numeroasele articole, cronici de carte, recenzii pe marginea scrierilor sale, virtuţile sale de experimentator, de investigator al realului şi imaginarului, la frontiera cu ficţiunea, par a-l situa pe autor mai degrabă pe traiectoria modernismului, postmodernismului, avangardismului (date fiind şi popasurile făcute în teritoriile "oniricului".)

Complexitatea spiritualităţii creatoare a lui Dieter Schlesak este confirmată, dincolo de orice rigoare taxinomică, de ultimele sale două volume apărute ambele în acest an. Cel dintîi - intitulat EINE TRANSSYLVANISCHE REISE/ O călătorie transilvană - este cartea de debut a unei colecţii - elaborate de Edition Köln, consacrată unor ţări est europene dar şi altor ţinuturi ale lumii, mai puţin cunoscute. Cealaltă carte se intitulează ROMANS NETZ /Reţeaua lui Roman, şi este într-adevăr un roman ( avînd ca personaj central un bărbat pe nume Roman, jocul de cuvinte fiind evident deliberat), o carte compusă din e-mail-urile pe care eroii reali le-au expediat, via internet, autorului. Şi această carte a apărut la aceeaşi editură coloneză.

L-am întîlnit pe Dieter Schlesak în metropola renană , în ajunul lansării în librării a volumului Eine Transsylvanische Reise - de fapt un alt fel de călătorie decît una obişnuită. De aceea cartea nici nu este un jurnal, sau o însumare de note de drum, necum o monografie sau un ghid turistic. într-un echilibru instabil, mereu schimbător, între naraţiune, confesiune, memorialistică, descriere, dialog, respectînd fluxul emoţiilor dar şi oralitatea discursurilor unor interlocutori, deplasînd axa sistemelor temporale de referinţă dinspre prezent înspre trecut şi invers, cartea se încheagă totuşi coerent, în pofida structurii sale "mozaicate". Deşi se înrudeşte cu alte scrieri, cum ar fi volumul lui Richard Swartz Room Service, cu cartea lui Rudiger Wischenbart Frica lui Canetti, (ambele apărute în traducere română) ,cu volumul lui Richard Wagner, netradus încă - Der leere Himmel/ Cerul gol totuşi, Călătoria transilvană a lui Dieter Schlesak rămîne inconfundabilă prin vibraţia autobiografică, dar şi prin dramatismul situaţiei de a nu mai fi regăsit acel bineştiut "acasă". Autorul redescoperă o altă Românie şi o altă Transilvanie, stă de vorbă cu locuitorii de ieri şi de azi ai Sighişoarei natale, se deplasează la Sibiu la un congres al germaniştilor, la un festival de teatru, îşi umple valiza cu cărţile nou apărute în ţară, îi citeşte şi apreciază pe Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia, Gabriel Liiceanu şi alţii, stă de vorbă sau îi pomeneşte şi pe intelectualii germani rămaşi acasă - Wittstock, Fabini, episcopul Klein, pastorul Schlattner, o întîlneşte pe Ana Blandiana, elogiază memorialul de la Sighet şi deplînge absenţa definitivă şi ireparabilă a unui proces al comunismului. Retrăieşte experienţele la care l-a supus Securitatea fără a neglija efectul malefic de lungă durată asupra întregii societăţi post- comuniste a delaţiunii, prigoanei şi represiunilor exercitate de dictatura roşie, supune judecăţilor şi dezbaterilor şi trecutul fascist, întreprinde nepărtinitor şi în deplină cunoştinţă de cauză - o confruntare a celor două tipuri de totalitarism, glosează cîteva din noile teorii ale istoriei, investighează unele efecte ale globalizării. În nu foarte multe pagini, Călătoria transilvană în care Dieter Schlesak îşi poartă cititorul este una triplă: în spaţiu, în timp şi în memoria individuală dar şi colectivă a victimelor şi făptaşilor trecutului recent, dar şi în cea a prezentului tranziţiei. Stînd de vorbă cu Dieter Schlesak, traducînd şi transcriind apoi dialogul înregistrat pe bandă, am regăsit în spusele autorului cîteva din ideile profunde ale cărţii. Şi - în mod surprinzător - prefigurarea noului roman la care Dieter Schlesak scrie acum, despre un personaj sinistru, farmacistul Capesius de la Auschwitz, odinioară proprietar al farmaciei "Zur Krone" din natala Sighişoară a autorului.

R.B.: Domnule Dieter Schlesak de ce v-aţi intitulat această carte despre România O călătorie transilvană?

D.S.: Această carte este un fel de artă a reîntoarcerii, dar în primul rînd ea este cartea reîntoarcerii în oraşul meu natal - Sighişoara.Într-un plan secund în această carte este implicat şi un element mai dificil, periculos chiar - din punct de vedere sufletesc: o stare de şoc. Nu sunt notele de drum ale călătoriei unui străin într-un anume loc, ci o carte a nostalgiei, a amintirilor, a copilăriei, a dorului de casă care a dăinuit foarte mulţi ani... Este o carte de călătorie într-un loc foarte "aproape" .Toate cărţile mele de fapt sunt reîntoarceri acasă.

R.B.: Este o carte a imposibilei reîntoarceri?

D.S.: Da, este, să zicem, o călătorie pe care n-am făcut-o pînă acum niciodată. Am revenit în România de mai multe ori după plecarea mea definitivă dar e foarte ciudat că de data aceasta mi-am dat seama că şi oraşul meu natal mi-a devenit străin, mai străin decît în 1997 cînd am fost ultima dată. Cei 7 ani care au trecut au transformat radical nu numai acest oraş, ci toată Transilvania. Este ca o tranziţie spre Europa, ca o emigraţie cvasi colectivă. Am retrăit acea suferinţă pe care am avut-o cînd am venit în Occident, cînd mi s-a părut că "am picat ca musca în lapte"; nu fusesem pregătit să fac nici cele mai elementare gesturi, banale în Apus, erau o mulţime de lucruri cotidiene pe care trebuia să le învăţ, trebuia să mă re-socializez, să fiu din nou copil. Acest proces de învăţare s-a petrecut însă aici în Occident, într-o societate gata făcută, solidă, oamenii au putut să mă ajute, m-au ajutat prietenii, soţia mea... însă în România mi se pare că este ca într-o mlaştină , toţi sunt căzuţi în ea şi nici unul nu poate să-l ajute pe celălalt.Dimpotrivă, se luptă unul împotriva altuia.

R.B.: Cine v-a îndemnat să scrieţi această carte a trecerilor dintr-o parte în cealaltă?

D.S.: M-a stimulat editorul. În primăvară am fost la un congres al germaniştilor, ceea ce mi-a oferit ocazia să aprofundez această experienţă, să rămîn mai multă vreme "acasă" - folosesc acest cuvînt deşi pentru mine nu mai există acest "acasă"... Dar nu sunt singurul care suferă de această pierdere. Şi Norman Manea în ultima sa carte, şi Liiceanu, în Uşa interzisă spun că în timpul dictaturii se reîntorceau acasă ştiind că aşa le-a hărăzit soarta .În prezent există o carenţă de "destin" în ţara de unde am plecat şi nu prea mai ştii ce să faci acolo deşi ai conştiinţa că trebuie să faci ceva.



R.B.: Orice scriitor scrie în primul rînd o carte pentru el însuşi. Pentru cine aţi mai scris această carte?

D.S.: Am scris-o pentru cei care nu cunosc bine România, pentru străini. Este cartea unui scriitor, nu este un ghid turistic, sper să fie tradusă şi în alte limbi... Este o carte despre reîntoarcere, despre psihologia acesteri reîntoarceri, este o carte în acelaşi timp şi foarte intimă.



R.B.:Vă consideraţi un autor în exil?

D.S.: (oftează)... Este greu de spus. Înainte de orice sunt un autor german de gradul trei şi ca atare trăiesc între mai multe ţări, am un exil dublu, am părăsit şi Germania, am avut motivele mele să o fac, nu fiindcă Italia este atît de frumoasă sau pentru că oraşele ei ar fi rămas intacte şi nici pentru că Germania a fost atît de distrusă sau pentru că oraşele ei nu mai poartă timpul în zidurile lor... La început credeam că mi se atrofiază simţurile, nimic nu mai avea gust, nimic nu mă mai incita. Am fost de fapt un autor în exil pînă în 1989 iar după aceea am devenit un emigrant la pensie (rîde). Micul exil, cel politic sau pierderea patriei este de fapt un exil major, devreme ce cu toţii suntem nişte "exilaţi" deja de cînd am fost alungaţi din paradis. Aşa stînd lucrurile, sunt ca toţi oamenii - un autor în exil, dar într-un exil major.



R.B.: Aţi afirmat că sunteţi un autor german de gradul trei .Cred că a fi german este destul de greu şi azi încă - după tot ceea ce s-a întîmplat cu această ţară, după distrugerea unei părţi a memoriei ei culturale şi istorice prin bombardarea masivă a unor oraşe în al doilea război mondial ...

D.S.: Da, întra-devăr "deutsch sein" - a fi german este greu.Aşa am şi resimţit aceasta atunci cînd am sosit în Germania .Problematica vinovăţiei nu am avut-o în România, acolo am fost victimă. În ţara în care am sosit am încetat să mai fiu victimă, devenind parte a unui popor care se transformase, da - într-un popor de făptaşi.Iar limba germană , în care eu urma să mă exprim literar în continuare , nu era nici ea inocentă: ordinele de execuţie fuseseră date în germană. Fiecare "und/şi", fiecare "ist / este", fiecare "oder/sau" fuseseră rostite şi de Hitler. Sunt lucruri de care am fost deja conştient şi pe care am încercat să le prelucrez mai ales în romanul Vaterlandstage und die Kunst des Verschwindens (Zile acasă şi arta dispariţiei). Dificultatea de a fi german răzbate pînă la nivelul exprimării lingvistice. Dificultatea de a scrie în germană a fost cu totul specială şi intempestivă, ca problematică, în cazul lui Paul Celan. Am avut acest sentiment al culpabilităţii (respiră adînc, face apoi o pauză) nu ca persoană, fusesem în fond prea tînăr atunci, ci ca parte a unui popor care vorbeşte această limbă şi ca membru al unei familii transilvane - da - aproape vinovate... patru unchi fuseseră în SS şi cu toţii şi în lagărele de concentrare: la Auschwitz, la Buchenwald... unul dintre ei a fost chiar comandant. Iar eu am sentimentul că s-ar fi putut întîmpla ca şi eu să devin aşa ceva dacă aş fi fost cu zece ani mai bătrîn decît eram pe-atunci. S-ar fi putut întîmpla - căci am primit aceeaşi educaţie şi am avut parte de aceeaşi "socializare". Această idee mă nelinişteşte, nu m-a părăsit, mă urmăreşte pînă în ziua de azi şi continuu să scriu despre acest subiect chiar mai intens decît despre suferinţele din timpul dictaturii comuniste.



R.B: Este o evoluţie cu totul deosebită, care se manifestă şi în cîmpul literaturii germane contemporane şi anume, dobîndirea conştiinţei istorice a faptului de a fi concomitent victimă şi făptaş (chiar şi atunci cînd vinovăţia este pur virtuală, ipotetică). Günter Grass a şi tematizat în nuvela sa în mers de rac felul în care făptaşii pot deveni victime. Pe de altă parte se afirmă că nu există "vinovăţie colectivă"...

D.S.: Nu , sigur că nu, există doar o vinovăţie individuală. Eu nu resimt totul ca pe o culpă colectivă ci sunt conştient de faptul că în mod individual, ca martor, sau ca martor al istoriei (nu aş spune că mă simt obligat, ci că nu pot face altfel) mă simt împins să nu fac altceva decît să scriu despre toate cele întîmplate, ca prin aceasta să purific, să curăţ, să ajut la cunoaşterea faptelor.. Cunoaşterea purifică şi traumele...



R.B.: Nu sunteţi singurul .În ultima carte a Hertei Müller, Regele se înclină şi ucide, asistăm din nou la o problematizare intensă a trecutului. Autoarea resimte culpa părinţilor într-un mod aproape personal. Din perspectiva asumării acestui tip de conştiinţă, este interesant să fii german, este benefic pentru această "nouă Europă" în care se întîlnesc două tipuri de memorie şi două traume - cea provocată de comunism şi de nazism. În răsăritul Europei nu se observă încă închegarea acestui nou tip de conştiinţă .

D.S.: Fireşte. Germania a făcut experienţa celor două dictaturi... Ciudat este că dictatura nazistă se plasează mult mai frecvent în centrul atenţiei decît cealaltă dictatură, cea roşie. Poate şi fiindcă în comparaţie cu nazismul, comunismul pare mai puţin cumplit, el nu a comis crimele pe care le-a comis nazismul şi nu a dezlănţuit un război. Dar şi în România situaţia este asemănătoare - şi acolo au existat două dictaturi şi două vinovăţii. Au existat legionarii şi apoi vina de a se fi aliat cu cel de-al Treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial, faptul că împotriva evreilor au fost comise mult mai multe crime decît s-a afirmat într-o vreme. Ar fi fost exterminaţi aproape o jumătate de milion de evrei... nu ştiu exact, dar aşa se afirmă , aşa citesc. Am citit recent că pînă şi Armata Română, bună şi inofensivă, s-a făcut părtaşă la crime. Şi tatăl meu a făcut parte din ea, dar n-a povestit niciodată nimic despre cele întîmplate; unchiul meu a fost ofiţer român şi mi-amintesc că ambii nu spuneau decît "Ferească Dumnezeu să pierdem războiul! ce ne-a fost dat să vedem şi în jurul Odessei şi în Transnistria! Sper să nu fi participat şi noi!" Căci SS-ul şi comandourile de execuţie formate din poliţişti români au antrenat în acţiunile lor militari români. Lucrurile nu stau chiar aşa încît românii să se poată sustrage acestui proces, să se despovăreze de culpa de odinioară. Dar acum ne este dat să asistăm la felul în care faptul de a fi fost victimă a dictaturii roşii elimină din joc celălalt sentiment al culpabilităţii. Pot să afirm şi încep cu mine însumi: nu pot arăta cu degetul spre ceilalţi, nici măcar în timpul dictaturii roşii - fiindcă şi eu am fost complice. Nu am fost membru de partid dar am fost un marxist convins, mi-am adus sprijinul la acea vreme pînă cînd mi s-au deschis ochii... şi trebuie să spun că Securitatea mi-a deschis ochii... rîzîndu-mi în nas pe cînd student fiind şi tînăr redactor, mi-am exprimat, în calitatea de adept fidel al marxismului, părerea că el reprezenta soluţia cea mai justă, cea mai bună pentru omenire şi mai ştiu eu ce alte fraze... Iar cînd am ajuns să fiu urmărit de Securitate, am fost (ca şi ceilalţi de altfel) supus unei spălări de creier. Fiecare dintre cei care avea o poziţie de răspundere intra în acest colimator, în moara fricii. O dată pe săptămînă eram convocaţi şi fiecare dintre noi avea un urmăritor. Aceasta a pus capăt entuziasmului meu faţă de posibilităţile comunismului, ale roşilor...



R.B.: Este nevoie de trecerea unei anumite perioade de timp pînă cînd să poată fi cîştigată acea distanţă faţă de evenimente care să facă posibilă confruntarea critică şi autocritică cu vinovăţiile de toate felurile. Dar experienţa de viaţă, oricît de tragică ar fi - a dictaturii - poate fi şi un ferment literar... tocmai pentru scriitorii exilaţi, aceştia reprezentînd deja o specie pe cale de dispariţie în Europa.

D.S.: Într-adevăr .De altfel am afirmat: sunt un emigrant la pensie.Toate aceste traume datează de 15 ani (n.n. de la căderea Cortinei de Fier).Pentru mine ele sunt vechi de 30 de ani. Herta Müller scrie şi astăzi încă despre ele cu o măreaţă vehemenţă şi cu un puternic angajament, ceea ce-mi produce oarecare mirare fiindcă şi ea a plecat deja de destul de multă vreme din ţară. Nici dictatura nu mai există. Se scrie despre un fenomen istoric şi nu despre ceva ce se întîmplă azi. Lucrez acum la un roman, care este continuarea celui la care m-am referit deja (Zile de acasă... n.n.) ceea ce echivalează tot cu o întoarcere în timp, dar nu o voi mai face cu patos şi nici cu acel sentiment al traumei cu care scrisesem în Vaterlandstage... în urmă cu aproape 30 de ani , despre ceea ce mi-a fost dat să trăiesc în timpul dictaturii.

R.B.:Aveţi totuşi o privire foarte critică şi asupra Occidentului, nu sunteţi de altfel singurul, regăsim această atitudine şi la Herta Müller şi la alţi autori chiar mai tineri, originari din România, care scriu în germană. Dar să lăsăm de-o parte acest subiect - interminabil - să revenim la ceea ce scrieţi acum, la aşa numitul dialog chat prin care sunteţi realmente branşat la actualitate.Cum de aţi reuşit să întindeţi atît de puternic coarda unui arc ce leagă un trecut traumatic şi o modalitate aproape ludică de ancorare în realitate?

D.S.: Cred că după 1989, dar şi datorită progresului tehnologic şi informaţional, literatura a intrat într-o fază complet nouă. Ea nu mai poate continua neabătut acelaşi drum.Suntem la finele Galaxiei Guttenberg.Nu ne putem încă lipsi de cărţi dar - pentru cîtă vreme de acum înainte - nu se ştie. în mod surprinzător şi în internet avem de-a face cu scrisul, mult mai intens poate decît pînă acum. în prim plan se află limba şi nu imaginile. Tinerii îşi fac declaraţiile de amor prin SMS şi în chat îşi află partenerii. Acesta este un aspect. Celălalt este că literatura nu ne mai satisface un sentiment care, în cazul meu a devenit foarte puternic. Am traversat o fază foarte dificilă la masa mea de scris, o fază a dispariţiei utopiilor, a eroziunii idealurilor mele de fost 68-ist, de persoană foarte angajată încă din tinereţe în favoarea principiului speranţei şi al schimbărilor în bine ale lumii. Am alergat cu microfonul în mînă prin toate dictaturile, în Spania, în Grecia, în Portugalia şi mi-am imaginat că pot contribui la procesul emancipării cu ajutorul cuvîntului vorbit la radio, sau al celui scris în cărţi... Angajamentul meu a suferit un eşec. Nu mai sunt convins sută la sută că literatura mai poate deţine un mare rol. Da, poate doar întru salvarea individuală, a persoanelor cultivate, nu însă a mulţimii obişnuite cu mijloacele mass media şi electronice. Dar tocmai în această literatură chat, ca şi în cea postmodernistă, se produce o dizolvare a frontierelor între viaţă şi ficţiune... Această dizolvare este deja conţinută şi în cartea de faţă, în Călătoriile transilvane. Şi aici am încercat să disloc linia de separaţie între realitate şi amintiri. Am confruntat chiar amintirile mele solidificate, îngheţate în literatura mea, cu realitatea. Şi le-am topit, a fost imposibil să le mai conserv în vechea lor formă. La contactul cu realitatea ele s-au spulberat, s-au modificat. în aceaste chat-uri graniţa dintre literatură şi viaţă este atît de radical anulată încît chaturile primite şi trimise scriu ele însele cartea iar personajele există cu adevărat, în carne şi oase, trăiesc la Köln, Bonn, în estul Germaniei în Elveţia, în Austria . Iar autorul este unul din personaje, cel căruia ele îi povestesc propria lor istorie.

R.B.: Este şi un fel de rămas bun spus ficţiunii?

D.S.: Realitatea este ficţiune.Dacă citiţi cartea probabil nu credeţi că textele care o alcătuiesc sunt scrise de personajele romanului şi nu de mine.Veţi crede poate că eu am inventat întîmplările.

R.B: Dar v-aţi păstrat totuşi rolul de regizor, postura unei instanţe divine omnisciente care a pus totul în scenă.

D.S.: Eu am fost analistul, cel care i-a aşezat pe actanţi pe canapeaua psihanalistului făcîndu-i să-şi povestească aventurile lor amoroase sau secvenţe ale căsniciei lor. Astfel a ieşit la suprafaţă şi subconştientul colectiv al Austriei sau Elveţiei dat fiind anonimatul participanţilor la acest dialog. Numele sunt modificate, însă tot ceea ce ei mi-au încredinţat în mesajele lor nu ar fi îndrăznit să o facă dacă destinatarul ar fi fost soţul sau familia. Este o şansă extraordinară pentru un autor să intre în posesia acestui material şi este uimitor şi faptul că toţi cei care mi-au scris ştiu să scrie foarte bine.

R.B.: Este un experiment şi el dovedeşte că Dieter Schlesak nu şi-a pierdut deloc gustul pentru aventura literară. Mi-aţi mărturisit înainte de a începe interviul nostru că doriţi să continuaţi şi antologia de poezie Serpentine periculoase.

D.S.: Volumul cuprinde 114 poeţi tălmăciţi de 29 de traducători. Printre autori erau şi foarte mulţi tineri care, în cei şase ani de la publicarea volumului, au evoluat foarte interesant. Ei pot fi comparaţi nu cu scriitorii vest-germani ci cu cei din estul republicii federale. Cred că lirica românească, care a făcut întreaga experienţă traumatizantă şi cumplită a claustrării, a a - culturalizării şi izolării în perioada dictaturii comuniste, dispune de mai multă forţă, emoţionalitate şi stil chiar decît lirica est - germană. Acest lucru a fost remarcat şi de critica germană.

R.B.:Credeţi că puteţi mobiliza şi alţi traducători?

D.S.: Pînă acum eu am tradus deja foarte mult .De două trei ori pe săptămînînă mă aplec asupra poeziei româneşti.

R.B.: Se face des auzită plîngerea că literatura română nu este destul de cunoscută aici în Germania. Totuşi ea are această mare şansă de a dispune în Germania de un contingent de excelenţi traducători prin emigranţii etnici germani care au părăsit ţara în timpul dictaturii comuniste. Aşa încît cred că nemulţumirea vine şi dintr-un fel de narcisism, din dorinţa de a fi mereu prezent în centrul atenţiei. Situaţia este de altfel specifică şi pentru alte ţări est-europene cu excepţia, poate, a Ungariei ,care la ora actuală dispune de autori bine mediatizaţi, foarte apreciaţi în Apus.

D.S.: Mi se pare nedrept acest lucru. Ungurii, care au aparţinut odinioară monarhiei austro ungare, dispun de legături mai puternice cu Europa centrală. Popularitatea lor are de-a face şi cu o falsă evaluare a ţărilor. Ungaria se bucură oricum de un prestigiu sporit, după "89. Românii au comis multe erori după 1989 - începînd cu mineriadele... Îmi amintesc cît de putenric interesate au fost la început editurile germane aici în publicarea literaturii române: Rowohlt Verlag a preconizat chiar o colecţie românească. Toate acele imagini levantine, balcanice, s-au şters dintr-o dată, dispăruseră. Românii deveniseră eroi. Exista o reală curiozitate! Brusc însă - a survenit povestea cu minerii... Şi atunci editorii de la Rowohlt au dat înapoi, spunînd : "ştiţi, ne pare rău, ne-am răzgîndit..." Pregătisem material, elaborasem diverse propuneri gîndindu-mă ce şi cum putem face mai bine.Dar totul se terminase.Apoi s-au mai întîmplat şi altele, Iliescu nu era nici el un tip ideal, începuseră să iasă tot mai mult la iveală dedesubturile întîmplărilor şi a reapărut şi vechea imagine a unei ţări levantine cu structuri mafiote... Da! Imaginea a fost transferată şi asupra culturii, a literaturii şi astfel România a fost împinsă la margine şi nu a mai putut prinde trenul. Dacă fac vreo propunere - imediat frunţile se încreţesc.Totuşi ceva s-a întîmplat, datorită traducătorilor buni care există aici şi fiecare autor german originar din România se străduie să facă ceva pentru literatura română... Eu însumi îmi reproşez că nu am făcut destul. Totuşi am reuşit să-l aduc pe Norman Manea în Germania, am un teanc de scrisori primite de la el începînd din 1982. Am făcut totul pentru ca să fie tradus şi publicat aici şi am reuşit.Cu Paul Goma a fost la fel. în 1989 am adus cu mine în valiză ilegal romanul său Ostinato şi l-am oferit editurii Suhrkamp iar pe Dumitru }epeneag urma să-l predau la editura Fischer, împreună cu întreg grupul oniricilor. Există un schimb epistolar publicat în revista "Contemporanul" despre acest proiect şi anii "70, este un document interesant.

R.B.: Credeţi că extinderea Uniunii Europene spre răsărit va aduce cu sine o creştere a interesului faţă de literatura şi cultura est- europeană, în ocurenţă faţă de cea din România?

D.S.: Desigur, există deja o mulţime de forme de încurajare, numeroase filiale ale Institutelor Goethe se orientează spre Răsărit, sunt oferite programe de ajutoare , fondurile se revarsă fiindcă se ştie că există o carenţă de informaţii, că trebuie să ştim mai multe despre aceste ţări. De altfel, cartea mea Călătorie transilvană este concepută tocmai pentru a aduce în Germania un plus de informaţii despre România.



R.B. Din această perspectivă cartea se recomandă unei traduceri cît mai urgente şi în română , ea pare recomandabilă şi politicienilor - în măsura în care ei mai citesc cărţi.

D.S.:Unii vor primi volumul meu , mai ales cei care lucrează în domeniul editorial sau al multiplicatorilor.

R.B: Prin originile dumneavoastră, dar şi prin scris, sunteţi legat de România, aţi revenit mereu în ţară. Dar sunteţi un scriitor cunoscut şi aici în Germania.Care sunt autorii cu care vă simţiţi înrudit?

D.S: în proză nu aflu posibilităţi de apropiere stilistică. Poate în familia lui Kluge m-aş simţi bine căci documentul este cel care mă fascinează, conformitatea documentului cu relatările martorilor vremii. Cele două trebuie să se combine, chiar dacă pe de-o parte se formează un zid, dar un zid permeabil, elastic, un zid pe care-l poţi face să danseze pentru a avea un efect literar, pentru a mişca şi sufletul nu doar intelectul...,

R.B.: Şi în lirică ?

D.S.: În lirică... În primul rînd mă simt apropiat de autorii est-germani, de Grünbein, de tînărul Lutz Seiler, dar şi de Kunnert, cu care sunt prieten şi sunt în corespondenţă... apoi Enzensberger, la început, dar există şi multe alte influenţe, influenţe româneşti mai ales.

R.B:. Am început dialogul nostru pornind de la dificultatea de a fi german. Aţi declarat că sunteţi un autor german de gradul al treilea., poate şi fiindcă trăiţi în Italia.Vă simţiţi acolo mai aproape de România?

D.S.:Am plecat în Italia pentru a scăpa de presiunea prea puternică din Germania. Era un teren neutru. Acolo nici vinovăţia istorică nu a fost într-atît de mare şi nici cea provocată de faptul de a-mi fi părăsit ţara. Apoi a mai fost şi peisajul urban intact, natural... mi-am recîştigat simţurile. În Germania am crezut că mi le voi pierde. Iar dorul, pe teren neutru, era mai puţin puternic. Toate aceste traume şi complexe pe care le aveam în Germania s-au înjumătăţit. Dar s-a ivit o altă dificultate - aceea de a suporta un peisaj copleşitor de frumos: Toscana şi marea care la început m-au îmbătat.

R.B. Italia pare a fi fost o secţie de reanimare ...

D.S.: (rîde) Da, un sanatoriu. Şi limba mi-era apropiată. Aici în Germania vorbesc toţi germana. Nu puteam suporta... Celan a avut cam aceeaşi senzaţie. S-a dus la Paris şi a putut trăi şi lucra deja altfel cu limba germană. In Italia pot sublima mai bine limba iar italiana îmi place mai mult ca limbă uzuală, de zi cu zi, în timp ce germana este iubita mea nemuritoare . Şi limba romană este o iubită.

R.B.: Iubita abandonată...

D.S.: Da, iubita abandonată. Dar ciudat este că româna ca şi germana rămîne pentru mine şi o limbă a interogatoriilor,a vinovăţiei, a spaimei. Deci am o relaţie schizofrenă cu cele două limbi, în timp ce italiana este integră. Limba română , limbajul politic, al anchetelor, al discursurilor lui Ceauşescu... eram chinuit în română. Şi această amintire este prezentă. Mi se întîmplă să am uneori coşmaruri în limba romană - dar şi visurile în germană sunt coşmaruri.Am însă şi vise frumoase în română. De altfel, şi cu iubitele ţi se întîmplă să ai experienţe groaznice.

În final, patria rămîne tot limba şi dacă nu aş fi avut această patrie aş fi pierit. Cînd am ajuns în Germania , apoi în Italia, indiferent unde mă aflam, în pat, în tramvai, mergînd sau stînd - scriam. Am nenumărate carnete de însemnări. Pentru a nu mă prăvăli în intervalul unei singure secunde în abis, scriam. Simţurile îmi pieriseră şi trebuia să reînvăţ totul. Scrisul şi cărţile m-au ajutat să supravieţuiesc . Aşa încît tot am rămas căsătorit cu limba - o iubită liniştită şi nemuritoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara