Gabriel Osmonde, numele sub care Makine a scris patru romane, e o variantă mai vandabilă a autorului Testamentului francez, un alterego amplificat din toate punctele de vedere: metafizic, erotic şi poliţist.
Volumele sale, traduse în 2014 la Editura Univers, au „mize” diferite, dar se întâlnesc la orizontul unor aşteptări postmoderne, într-o nebuloasă poetic-filozofică specifică autorilor slavofili.
Călătoria unei femei care nu se temea de îmbătrânire supralicitează, în linia unei reconstrucţii psihologice amintind nu doar de personajele lui Dostoievski sau Tolstoi, ci şi de ale lui Flaubert, Maupassant, şi, nu în ultimul rând, de doamna Chatterley, dimensiunile „sufletului rus”: melancolie, înclinaţie spre pătimire, pasionalitate, visare, împotrivire la mărginirea în timp, „cunoaştere vie”. Sunt clişee evidente pe care „siberianul” Osmonde le proiectează asupra Laurei Baroncelli, văduvă la cincizeci de ani care, aflând că fusese înşelată toată viaţa de soţ, neizbutind să aibă un dialog cu propria fiică, detestându-şi dimensiunile corporale (prea generoase, în stilul matroanelor slave), ca şi viaţa burgheză – de proprietară a unui magazin de băi şi accesorii sanitare din Paris –, hotărăşte să se sinucidă. Dar, intrând în baie, observă urma unui picior – şi, de aici, sinuciderea e oprită; putem bănui că această urmă va trasa firul epic.
La prima vedere, aparenţele sunt de roman poliţist, combinat cu o proustiană apetenţă pentru detaliu. Dar limbajul folosit ridică fiecare frază din banalitate: „Ceea ce desluşi deodată pe dalele de marmură gri deschis o făcu să deschidă larg ochii. Imaginea era atât de neverosimilă, încât haloul de somnolenţă se sfâşie, dând privirii sale o stranie acuitate de halucinaţie. Se ridică, ieşi din cadă, înaintă ca hipnotizată de ceea ce vedea acolo, între şemineu şi fotoliu. Firicele de apă se scurgeau din poalele ude ale halatului ei. În reflexia lămpii, pe suprafaţa netedă a marmurei, se etala amprenta unui picior gol.” Această urmă aparţinea unui tânăr care se vădeşte a fi mult aşteptata mare pasiune, până atunci nici măcar bănuită de captiva într-o viaţă banală.. După meandrele psihologice ale unor capitole pline de rememorări şi transferuri kantiene, nietzscheene, etc (eroina, o „Madame Bovary pe dos”, fiind fostă studentă la filozofie),. cei doi se cunosc şi pornesc într-o călătorie/ spre „golul alb, absolut” al unui utopic nord, unde pot întâmpina aurora boreală. Eutopie a culorilor, sfârşind în zăpezile (probabil obsesie din copilărie a născutului în Siberia Osmonde) luminate de libertatea spiritului, de mult aşteptata desprindere din viaţa obişnuită.
Stilul e, aşa cum spuneam, cel care ridică nivelul: nu mult diferit de al lui Makine, cu descrieri ample şi amănunţite, cu simboluri recurente, descifrabile sub diferite înfăţişări (de exemplu, sticla compactă în care e montat un scorpion, din Călătoria unei femei…, la un moment dat spartă, poate fi comparată cu lacul îngheţat, memento ameninţător în Crima Olgăi Arbelina; sau motivul zăpezilor veşnic pure – versus mizeria societăţii de consum, aşa cum apare în majoritatea romanelor lui Makine/Osmonde). Sunt fraze ample, cu observaţiile unui ochi atent la realitate, dar şi cu suflul unui poet talentat, care salvează astfel de schematism etapele călătoriei autotransformatoare.
Celălalt roman tradus anul trecut la Univers, Alternaştere, face parte dintr-o sferă mai accentuat utopică. Pe de o parte, mi-a amintit de ficţiunile despre bioştiinţe, sexualitate, reproducere, mutaţie, evoluţie, genetică şi neuroştiinţe prin care H.G.Wells, Aldous Huxley, Frank Herbert, T.C.Boyle ş.a. au impregnat secolul trecut (gândul ne duce în primul rând la Insula doctorului Moreau). Pe de alta, pluteşte umbra balzacienei Comedii Umane, datorită reintegrării câtorva personaje din volumele precedente (precum Godb şi Taraneau). Eroul, ajun într- un punct în care viaţa nu-i mai spune nimic, nimereşte, datorită unei recomandări poate nu întâmplătoare, la o fundaţie din deşertul australian: Fundaţia Diggers. Preocupată de cercetarea existenţei umane, aceasta îşi propune să demonstreze că, în ciuda absurdului care-l fixează în cauzalităţi biologice şi sociale, omul poate ajunge în faţa pragului unei revolte interioare care să declanşeze Alternaşterea., Ample „experienţe” sexual-senzuale (specialitatea Osmonde) colorează paginile altminteri prea înţesate de amănunte, ambiguităţi, diversităţi, repetiţii, informaţie ştiinţifică. Experienţele sunt create de cei care încearcă să lucreze „la ideea scurtei paranteze asexuate pe care o cunoaşte embrionul uman”, pornind de la un punct de vedere ecologic: „diferenţierea iniţială (bărbat/femeie) pe care o cunoaşte embrionul e perturbată de poluare, rezultat al diferenţierilor economice şi sociale ale lumii moderne”. Altă linie ne aruncă într-un sciencefiction distopic, cu transformări după reuşitele genetice deja existente în natură: „un om-melc, hermafrodit, prin urmare capabil de autofecundare, oameni care se reproduc prin sciziparitate, prin clonare, un omrotifer care trece în anabioză şi se trezeşte înconjurat de descendenţii săi îndepărtaţi”. Asistăm la picanteriile unui sex făcut cu cu hologramă, la „familii” de animale marine, precum simbioza dintre un burete şi şi un crevete, comparată cu familiile umane („poţi chiar să-ţi închipui că sunt fericite”), cu concluzii nu tocmai încurajatoare: „Deocamdată, savanţii nu au să ne ofere decât două tipuri de paradisuri genetice. În primul se văd o mulţime de oameni în vârstă, să spunem, de două sau de trei sute de ani, care se plimbă pe bicicletă, copulează cu voioşie şi mănâncă produse organice. În al doilea, nişte ectoplasme asexuate se macerează la infinit în singurătatea lor”. Există însă poezia, arta… cu toate că „Dante nu are nici o putere asupra stadiilor de dezvoltare a embrionului”. Sau, în orice caz, acest lucru nu a fost deocamdată demonstrat.
Scopul retuşării genetice nu le e de ajuns membrilor Fundaţiei Diggers, care vor să schimbe lumea demiurgic: „Vrem să abolim caracterul funcţional al existenţei… Vrem să atacăm această caracteristică neplăcută a vieţii omeneşti ce ne transformă în mici rotiţe ale circuitului biologic despre care am vorbit: naşterea, lupta, reproducerea, moartea… Membrii Fundaţiei Diggers cred că, dacă a fi om are un sens, va fi posibilă sfărâmarea fatalităţii acestei ciudate condiţii umane”.
Totul ar putea fi în această carte un banal science-fiction, dacă nu ar interveni adierea poetic-filozofică a talentului autorului (şi, nu în ultimul rând, limba românească frumoasă şi clară pentru care sau străduit traducătorii). Descrierea unei femei care bea cafea pe trepte într-o curte însorită, a echilibrului „făcut din luminozitate, linişte, atmosferă, miros…”, a zăpezii proaspete care armonizează totul, a momentelor „perliere”, din afara timpului. A Treia Naştere ar fi intuiţia intensă a momentului care planează, extazul contemplativ, smulgerea din timp. După rectificarea trupească hormonal-genetică („Tehnica noastră este un acordor de piane… Un corp rectificat este un ton corect”), ar trebui să urmeze vindecarea lumii, armonia desăvârşită în care nimic nu e dizgraţios. Dacă a Doua Naştere ar fi dezamorsarea comediei sociale şi ieşirea din timp omenesc, a Treia Naştere ar trebui să creeze o nouă limbă, care să exprime în alţi termeni decât cei „fosilizaţi” (fiinţă, suflet, eden, viaţă de după moarte) frumuseţea, misterul, rostul vieţii – „limba pe care o vor vorbi unii dintre noi dincolo de moarte”.
