Dacă anticariatul e o librărie peste care au trecut anii, mi se pare îndreptăţită această privire mult înapoi, spre vremea când editura, librăria, „firma” culturală, într-un sens cum azi doar puţin se mai poartă, erau într-una.

Istoria lor e istoria oraşului, pierdută printre ediţii fără an şi poze fără repere. O istorie dificil de reconstituit, în absenţa unor mărturii din ce în ce mai puţine, şi ele. Câteva nume ne rămân, totuşi, din anii de facere a lumii cărţii.
Cea mai cunoscută, poate, întreprindere de felul ăsta este Socec & Co. Ioan Venţel Socec a fost, venit din Ardeal pe la ’48, ucenicul lui George Ioanid. Pare-se că lui i se datorează profesionalizarea, să spunem aşa, comerţului cu carte, pe care Ioanid îl făcea amestecat. Ruptura dintre ei se produce în 1856, când ideea lui Socec de a separa editura de librărie şi de a vinde şi cărţi tipărite la alţii nu găseşte înţelegere la librarul bucureştean. În acelaşi an, acesta din urmă cumpără terenul pe care se va construi cartierul Ioanid. Afacerile cu carte îi merg prost, şi îşi caută norocul, cum am zice astăzi, în imobiliare. Proiectul lui se desăvârşeşte, însă, mult mai târziu şi el nu mai apucă să-l vadă. Moare în 1907, când urmaşii lui primului Socec, fraţii Ioan şi Emil, dădeau lovitura, conducând cea mai renumită librărie din Bucureşti şi având în spate un stabiliment grafic, adică editură şi ateliere „de toate artele grafice”.
O vreme, acest stabiliment s-a numit Socec & Teclu. Era prin anii 1870, când Socec se asociase cu tipograful Teclu, urmaş de negustori braşoveni. Bătrânul Socec moare în 1896, iar noul secol va găsi afacerea lui reorganizată, şi purtând doar numele familiei. Semn că afacerea prosperă, spre anii 1910 apare, pe locul fostei prăvălioare de pe Calea Victoriei, un palat. Îl va reconstrui, apoi, I. Schwartz, proprietar de cai de curse şi al clubului Socec-Lafayette, între războaie. Tipografia a continuat să existe, în spate, iar librăria a fost înghiţită de magazinul universal, pe care-l mai vedem, încă, şi astăzi.
Aşadar, dacă locul casei Socec în cultura noastră, căreia i-a străbătut şi începuturile tulburi şi, cu prelungire, perioada de aşezare dintre războaie, e de netăgăduit, locurile ei în oraş abia dacă se mai văd.
Pe la sfârşitul anilor 1850, Socec, proaspăt despărţit de Ioanid, cumpără un teren de la celebrii cămătari ai vremii, fraţii Meitani, unde îşi ridică o modestă prăvălie. Strada se numea Lipscanii Noi, mergând, peste Calea Victoriei, în prelungirea Lipscanilor pe care-i ştie toată lumea. Prima librărie Socec e, la 1867, doar puţin mai încolo, la parterul hanului Şerban- Vodă.
O altă librărie cu ştaif era Alcalay, care se găsea, la sfârşit de secol XIX, la parterul Grand Hôtel du Boulevard. Alcalay era ceva mai tânăr decât Socec şi începuse ca buchinist. Şi librăria Alcalay îi supravieţuieşte fondatorului ei, care se stinge în 1920. E locul unde se opreşte Lovinescu şi unde, de altfel, îşi publică opera.
De dragul picanteriei, o ultimă potrivire, în această poveste cu destule coincidenţe. Legătura dintre cele două case de editură pe care, sumar, le-am evocat, o face un roman, care n-a văzut, din motive de înţeles, lumina tiparului la vremea lui: Jocurile Daniei, care nu era străin de Socec, şi pe care Alcalay nu l-a publicat. Povestea lui, într-o continuare a acestei plimbări printre vechi întreprinderi de carte.