Orb să fii şi tot vezi, spune un proverb despre evidenţa
adevărului, atunci când el nu mai trebuie obiectivat de vreun mecanism al conştientizării logice
şi, aproape cinic, s-a lipit de
finalul existenţei unui artist,
aproape uitat astăzi sau, în
orice caz, trecut în umbra
prezentului mai puţin dispus
să reevalueze trecutul, Ervant
Nicogosian!
L-am regăsit spre sfârşitul iernii
trecute într-o expoziţie de la galeria
de artă din Râmnicu Vîlcea; în oraşul
ăsta chiar a lăsat o urmă din timpul
vieţii sale, un mozaic uriaş pe faţada
Arhivelor Statului, de prin anii ’70
ai secolului trecut, o reinterpretare
a Cronicii pictate (Chronicon pictum,
cca. 1360), de la Viena. Dar şi cronica
asta a rămas anonimă pentru locuitorii
oraşului din judeţul orgolios care-şi
revendică de ani buni locul celebrei
bătălii prin cercetători şi mai anonimi
sau, oricum, amatori, ce culeg de
prin pulberea dealurilor şi văilor...
nasturii de pe veşmintele risipitei
armate imperiale a lui Carol Robert
d’ Anjou! Nici o legătură, însă, nu se
face între ceea ce a fost expus pe
simezele galeriei şi subiectele tematice,
comenzi ale autorităţilor comuniste
în fapt, executate în timp de acest
armean, a cărui biografie este demnă
de scenariul unui film ce ar putea să
devină memorabil! Citesc din minusculul
album, editat la „Tracus Arte” în
colecţia „Artişti români contemporani”,
o reluare parcă, fără protocol, a
mai vechii colecţii a fostei edituri
„Meridiane”, câteva interviuri cu
artistul, plecat între timp în lumea
celor drepţi, câteva aprecieri critice
şi mărturisiri, pe care le-aş fi dorit
mai extinse, expediate printre
două pensulaţii din întunericul unor
ani, refuzaţi ei înşişi cu obstinaţie de
câtre artist.
Aşadar, filmul ar trece prin toată
istoria contorsionată a artei
contemporane, şi începe în tulburătorii
ani premergători ultimului război
mondial, la Odesa, unde părinţii lui
Nicogosian se stabilesc şi unde îi
va surprinde războiul cu toate umilinţele
care i-au urmat. Venind din România,
familia inginerului Nicogosian, cu
studii în Germania, era de două ori
vinovată, deci, în faţa autorităţilor
militare sovietice, care alungă trupele
româneşti din oraş şi-i va deporta,
împreună cu alţi halogeni, într-un
lagăr, Oranke, organizat într-o fostă
mânăstire. Urmează alte şi alte lagăre,
din Kazahtan... Norocul adolescentului
Ervant stă în orele de desen pe
care i le plătise tatăl său la Odesa,
altfel ar fi fost pierdut în obositoarele
munci fizice la care erau predestinaţi
prizonierii: va face portretele gardienilor,
ale şefilor din lagăr şi, mai târziu, ale
liderilor sovietici. Dar şi reproduceri
după celebri pictori ruşi. Este încă şi
mai norocos când, în această captivitate,
urmează cursurile unor şcoli, organizate
cu prizonieri intelectuali, în special
nemţi, ce-i vor da ocazia să se înscrie,
în anii cincizeci ai secolului trecut,
după repatriere, la Institutul de Arte
din Bucureşti, la clasa lui Camil Ressu.
Se instalase viguros realismul socialist
în artă, controlat de la cel mai înalt
nivel al autorităţilor culturale, printre
care, după cum îşi aminteşte într-un
interviu Ervant Nicogosian, cel mai
radical s-a manifestat Maxy... ca mai
apoi, la o celebră consfătuire din ’64,
să abjure şi să-i înfiereze cu o ipocrită
mânie proletară pe ruşii care l-ar fi
obligat „să facă asta”! Am suspicionat
dintru început – şi cred că ar trebui
întreprinse cercetări pe această direcţie
– că sovieticii au intenţionat, prin
şcolirea prizonierilor din lagăre şi
apoi prin repatrierea lor în statele
satelit de provenienţă, să formeze
agenţi de influenţă şi apoi de control
al domeniilor în care urmau să activeze.
Cu alte cuvinte, la un prim rezumat,
copilăria lui Ervant Nicogosian se
sfârşeşte în lagăr, iar eliberarea îl
varsă într-un altul mai mare, ideologic
şi nu numai, în aparenţă mai concesiv,
se şcoleşte cu mari artişti, dar trebuie
să trăiască slujind propaganda vizuală
a regimului, scrie lozinci în fabricile
ţării ca să mobilizeze clasa muncitoare
şi execută lucrări tematice care-i pot
fi plătite de comanditarii oficiali, dar
visează să se elibereze de sub teroarea
prostituţiei existenţiale... şi să facă
artă adevărată. Avea toate argumentele,
talent, deprinderile instrumentalizării
pe largi paliere ale experimentării
artistice şi obsesia unui atavism al
libertăţii ieşit din comun... pictează
ferestre şi ziduri, dincolo de care sunt
întinderi nesfârşite, până la capătul
cărora numai gândul năzuieşte. Ele
vin din memoria unei clipe îngheţate
în fereastra mânăstirii de la Oranke,
în secvenţele iluzorii pe care le
proiectează din interiorul Curţii Vechi.
Aici, într-un atelier, îl prinde bătrâneţea
şi orbirea, poate şi neputinţa de a nu
putea să recupereze anii rătăciţi fără
voia lui într-un sistem concentraţionar
terorizant... un ucenic îi aşează pe
masa de lucru, într-o ordine prestabilită,
cele câteva culori la care-şi restrânge,
constrâns de handicapul orbirii,
opţiunile şi pânzele, lângă şevalet.
Pe acestea le-a adus la Râmnicu
Vâlcea fiica sa, dascăl din câte aveam
să aflu, la Facultatea de Medicină din
Bucureşti. Îmi închipui că aş fi orb
ori că m-a legat cineva la ochi şi
m-ar pune să reproduc din memorie
peisaje prin care am trecut în copilărie.
S-au şters amănuntele, nici n-aş
putea să mi le mai amintesc cu
exactitate, sunt doar nişte estompări
de contururi, câteva repere şi atât.
Să devii propria ta închisoare,
după ce ai trecut prin toate închisorile
lumii, iată o situaţie tragică, de-a
dreptul! Câtă libertate îţi mai poţi
permite în ea, dacă ţi-au fost răpite
toate canalele comunicării? Pe o
întindere care se pierde, precum în
stepele ruse, văzute de la Oranke, în
griuri scăldate în alburi murdare,
câteva semne, ca nişte fire de telegraf,
căzute neputincios sub gerul istoric,
stau mărturie acestei disperări. Starea
ţâşneşte cu energie copleşitoare din
rame, se scurge pe pereţi pur şi simplu!
E o victorie a neantului? Ar fi putut
fi dacă artistul s-ar fi oprit aici, dacă
accidentul plecării l-ar fi surprins în
acest punct, dar vine o lumină de
undeva şi ceea ce pare, privit de
aproape, o secvenţă de câmp arat
şi ars de soare se transformă, privit
de la distanţă, într-un moment al
ieşirii din toamnă printr-un tunel de
aramă căruia lumina-i maturează
pereţii... e o ieşire spectaculoasă din
abandonul de până acum, e o atingere
a visului cu degetele tremurânde,
dar atât de profund transferat dinlăuntru
în afară, încât plecarea lui Ervant
Nicogosian rămâne discretă, ca o
umbră strecurându-se în spatele tău.
A fost filmul vieţii sale mai spectaculos,
mai puternic decât arta pe care a
lăsat-o în urma? E o întrebare, de
care mă despart cu greu, ce poate
fi pusă pe destinele mai multor artişti,
contemporani cu el... A trăi pentru
a-ţi povesti viaţa, rămâne, cum spunea
Marquez, singura posibilitate de a
trece prin timpul tău; când nu ai, în
afară de uneltele tale, cum să-i
deblochezi rotiţele care-l duc la
prăbuşire.
