După un început de iarnă
cu mai multe reacţii
la apariţia versiunii
bilingve a Istoriei măririi
şi decăderii Curţii
othmane, 2 vol., în
traducerea Ioanei Costa,
editat de Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă, a urmat
o lună de tăcere, a cărei folosire
receptivă ar merita să deschidă
o nouă etapă de recenzare.
Apariţia conţine un text latin şi
un aparat critic semnat de Octavian
Gordon, Florentina Nicolae şi Monica
Vasileanu, iar studiul introductiv
îi aparţine lui Ştefan Lemny. La
această apariţie i-am citit, în Adevărul,
pe Andrei Pleşu, iar în Contributors,
pe Florin George Călian; în urma
lor, dintre semnatarii cărţii, au
publicat clarificări Octavian Gordon
şi Ioana Costa. Am citit aceste reacţii
cu distanţa respectuoasă pe care
mi-o impune faptul că secolul şi
opera lui Cantemir nu mi-au intrat
niciodată în atenţie, iar această
lectură cum reverentia nu mi-ar fi
îngăduit o judecată a polemicii
stârnite.
Dar tezele puse în joc mi-au provocat
o lectură analogică, indiferent de
secolele cărora i-am fi dedicaţi. Le
propun mai jos, sperând că ele conduc
la „calmul şi seninătatea valorilor”,
arătând ceva mai profund decât
‘dosarul Cantemir’, şi anume principiile
de judecarea funcţiei spirituale a
traducerilor din limbi clasice. Tezele
puse în joc au fost trei: 1. că menţionarea
pe pagina de titlu a îngrijitorilor
textului latin este eronată. 2. că
traducerea nu merita făcută. 3. că
este apreciabil ca textele clasice să
fie reluate într-un limbaj arhaizant,
sau măcar poetic. La prima conced,
la a doua comentez, la a treia neg.
La prima nu sper în polemică, la a
doua discuţia ar fi interesantă, la a
treia miza e mare.
Prima nu cere comentariu. După
clarificările recenzenţilor şi declaraţiile
contributorilor, textul latin este cel
îngrijit de savantul Dan Sluşanschi;
pagina de gardă menţionează doar
trei discipoli ai lui, iar regretatul
latinist este menţionat în prefaţa lui
Eugen Simion şi, cu un emoţionant
elogiu, în introducerea Ioanei Costa.
În declaraţia sa, Octavian Gordon
cere chiar topirea tirajului, drept preţ
pentru o eroare atât de gravă. Dacă
semnatarii vedeau cartea până la
nihil obstat, nu repuneau ulterior pe
soclu zeiţa dreptăţii. Dar, dacă e aşa,
notele noastre se opresc şi ne alăturăm
sfintei mânii a celor care au lăsat
deoparte numele savantului al cărui
efort, în absenţa lui, nu a mai fost
răsplătit.
Cât priveşte a doua teză discutată,
privitoare la traducerea profesoarei
Ioana Costa, discipol al profesorului
Dan Sluşanschi, aş propune introducerea
unei distincţii: faptul că ediţia latină
nu poartă numele autorului ei nu
poate avea o legătură logică cu calitatea
traducerii. Apoi, este adevărat că
profesorul Sluşanschi a publicat, la
Editura Paideia, în 2012, o versiune
elegantă, adnotată, cu un intens iz
arhaic şi un parfum inegalabil al limbii
române vechi, a aceleiaşi lucrări. Dar
nici acest fapt nu ar trebui legat de
retraducerea în aceeaşi limbă: şi
Profesorul a primit doar laude pentru
minunata sa retraducere a lui Homer.
Apoi, sper că nu timpul scurs de
numai 3 ani între cele două versiuni
a afectat primul val de receptare
amintit: chiar dacă ar fi fost decenii
sau secole, ea ar trebui, principial,
să rămână aceeaşi. Astfel, a doua
teză are trei aspecte: calitatea traducerii,
reluarea ei, timpul criticii. Ultimul
nu e important; primele două se pot
trata distinct.
Traducerea Ioanei Costa are o
limbă curentă, simplă, clară, cu o
conştiinţă a depeizării istorice a
oricărui text vechi şi e un act cultural
de reflecţie autonomă care, citit de
studiosul altui secol, trezeşte o
admiraţie respectuoasă. Voi face
analiza primei fraze din cele două
versiuni pentru a proba afirmaţia,
adăugând şi o încercare personală,
mai modestă ca primele, nepublicabilă,
de atelier, de mulaj al statuii, care
caută „exactitatea şi nu adevărul”,
numai pentru dovedirea posibilităţilor
multiple de traducere şi a valorii
incomparabile reciproc a celor
două versiuni recepte:
D. Cantemir, Incrementorum
Incrementa et decrementa Othmanici
Imperii ab ipsa illius origine publicae
exposituris luci in antecessum aliquot
historica et genealogica capita explicanda
veniunt, in quibus magni gravesque
Christianorum historici saepius graviter
labi visi sunt.
trad. D. Sluşanschi (2012)
Având noi a înfăţişa luminii publice
creşterea şi descreşterea Imperiului
Othman, de la însăşi obîrşia sa, se
cer a fi, mai înainte, lămurite unele
probleme istorice şi genealogice mai
de seamă, în privinţa cărora marii şi
serioşii istorici ai Creştinătăţii ni s-au
părut a cădea, prea ades şi din greu,
în greşeală.
trad. I. Costa (2015)
Vrând să punem în lumină, dinaintea
tuturor, mărirea şi decăderea Imperiului
othman, trebuie mai întâi să lămurim
câteva chestiuni de istorie şi genealogie,
asupra cărora istoricii mari şi serioşi
ai creştinilor au căzut adesea în gravă
greşeală.
versiune de atelier
Celor care vor expune luminii
publice creşterile şi descreşterile
imperiului Othman de la originea sa
însăşi le vin în avans anumite capitole
istorice şi genealogice care trebuie
explicate, în care marii şi greii istorici
ai creştinilor au părut mai frecvent
să alunece grav.
Versiunea de atelier nu e „mai
bună” decât celelalte, ci doar
arată cum discernământul şi inspirata
libertate de traducere din primele
două versiuni lasă loc şi altora, căci
nu epuizează textul. Argumentez
cu restul nuanţelor pe care versiunile
recepte nu decid să le valorifice:
1. nimic din original nu indică persoana
I, ci autorul pare să dea o metodă
universală pentru toţi cei care se vor
ocupa de subiect (perifraza activă în
dativ exposituris, obişnuită şi întrun
exordiu medieval); 2. cele două
complemente neutre sunt la plural;
3. expresia in antecessum are sensul
unui „avans (chiar în bani)”, deci
poate fi tradusă direct (iar textul o
probează cu perifraza pasivă explicanda,
cu sens de datorie); 4. Capita e un
termen care stă pentru quaestio, dar
aminteşte şi diviziunea greacă în
kephalaia, deci poate fi tradus accentuând
mai multe nuanţe; 5. repetiţia graves
... graviter din original poate fi luată
drept o subtilă ironie şi merită redată:
pe cât de multă autoritate au, pe atât
de gravă le-a fost eroarea; 6. adverbul
saepius are o formă de comparativ,
ceea ce poate sugera selecţia erorilor:
nu merită analizate toate, ci doar cele
mai dese; 7. cele două adverbe (saepius
graviter) nu sunt coordonate, deci
permit respectarea unei frumoase
topici clasice, în care primul adverb
se subordonează ultimului verb iar
al doilea primului; 8. nici verbul
visi sunt nu implică persoana I.
Aşadar, o retraducere nu este o
ireverenţă, ci o dezvoltare culturală.
Exemplele unui asemenea fapt sunt
foarte numeroase: Aristotel a fost
tradus în latină de patru ori într-o
mie de ani, Plotin a fost retradus în
limba franceză de două ori în ultimii
50, iar în ultimii 10 au apărut doar
în italiană mai multe versiuni ale
Metafizicii. Toate acestea au ca raport
unic textul-sursă, dar au ca raport
plural cultura în care sunt traduse:
ele indică dezvoltări ale limbii şi
culturii receptoare, dar mai ales
capacitatea ei de a asuma şi regândi
o tradiţie. Delicată misiune, care îl
pune pe traducător să fie pilonul
explicitării tradiţiei. Putem fi autori
fără a fi traducători? Sigur, un singur
gând ne arde, să dăm de ceva nou,
dar acesta nu e decât versul unui
poet care, oricât de celebru, e doar
un modern. Ceea ce vreau să spun,
cu această aluzie obscură, este că
noi suferim o profundă neînţelegere
a poziţiei clasicistului: în loc să fie
înţeles ca principalul şi implicitul
interpret al tradiţiei, el pare un
meseriaş care oferă materialul brut
şi nemeditat interpreţilor ulteriori.
Or, funcţia e falsă, dacă actul traducerii
înseamnă educare şi orientare a
culturii în care un expert traduce.
M-aş juca şi aş spune: libertatea
de exprimare, ca drept politic, este
mai puţin subtilă şi mai de rang inferior
decât libertatea de traducere, care
nu este un drept politic, ci unul
spiritual. Prima aparţine oricui şi
oricine poate debita chiar lucruri fără
noimă; a doua - numai celor care
se pricep, şi de aceea e un drept mai
nobil. Cele două libertăţi au un gen
comun: explicarea (deci: multiplicarea)
tradiţiei. Atunci se pot compara. Dar
traducerea explică conştient ceea ce
libertatea de exprimare spune spontan,
deci libertatea de exprimare e mai
prejos ca libertatea de traducere. Aş
risca spunând că o societate fără
libertate de exprimare poate fi mai
puţin frustrantă decât una fără libertatea
traducerii, dacă exprimarea este doar
o amărâtă formă de traducere care
îşi ignoră adesea statutul, iluzionată
de propria originalitate, pe când în
traducere autorul ei ştie că nu vorbeşte
de unul singur, ci o tradiţie „îşi caută
prin el rostirea”. Să concedem: mulţi
se exprimă, puţini traduc.
Cu a treia teză, care apără traducerile
poetice-arhaizante, sunt în dezacord
urmând consecinţa de mai sus. Dacă
o traducere explicitează vârsta
unei culturi, punând-o să mediteze
la sursele pe care e dispusă natural
să le uite, atunci textele care explică
acele surse trebuie turnate în claritatea
de frontieră a celei mai recente şi
mai simple limbi. Nu e vorba de poezie,
ci de sursele conceptuale: să traduci
Buridan, sentimental, în limba
Văcăreştilor, e o obtuzitate teologică.
Cu Cantemir, dintr-o perspectivă,
e analogic: e admirabil să reconstitui
limba secolului său în textele narative,
dar, dacă în seria Operelor vor urma
lucrările de logică şi de metafizică
ale savantului, pentru ele cred că se
va mobiliza o armată de competenţi
care va face conceptele clare şi distincte,
la un nivel de care abia dacă româna
cea mai recentă se apropie cu paşi
încă delicat educabili. Atunci, coerenţa
cu viitoarele contingente e un argument
al actualizării limbii şi în aceste prime
volume.
