Oidee validă şi astăzi are de-a face cu felul în care presa românească a creat impresii şi mai puţin memorie. Afirmaţia îi aparţine lui Cristian Teodorescu, cel care, dintre toţi optzeciştii, face neîntrerupt gazetărie. E activitatea în sine un semn al echilibrului şi statorniciei, dacă avem în vedere efigia prozatorului, dar şi un exerciţiu copleşitor, pe de altă parte, ce-şi revendică, fără îndoială, drepturile din timpul acordat literaturii. De aceea, cum recunoaşte, Cristian Teodorescu scrie ziua publicistică, iar noaptea, literatură. O natură duală, care încearcă în ficţiune să armonizeze stilurile. Rezultatele au rămas convingătoare.
Ar fi, desigur eronat să-i atribuim gazetarului partea leului. Cristian Teodorescu ştie să camufleze experienţa în discurs, memoria în idee şi impresia în strategie narativă. A demonstrat-o în cărţile precedente. Noul său roman, Şoseaua virtuţii. Cartea Cîinelui mi se pare cel mai ambiţios proiect al său de până acum. După sondarea mediilor marginale, cu tuşe performante din zona psihologiei derizoriului – atât în proza scurtă, cât şi în roman –, fostul desantist scrie acum radiografia tranziţiei româneşti. La prima vedere, un subiect epuizat, fără cârlig astăzi şi, mai ales, lipsit de forţă imagistică. Aparte de oferta literaturii contemporane, romanul lui Cristian Teodorescu excavează având la-ndemână harta interioară a epocii. Cu alte cuvinte, Cartea Cîinelui realizează memoria unei lumi în derivă despre care ştiam totul şi, din câte se pare, mai nimic. Punctul de plecare e chiar ideea liminară amintită mai devreme, despre gazetăria impresiei în dauna memoriei.
Experienţa vorbeşte de la sine: Medgidia, oraşul de apoi (2009) recupera memoria unei provincii sub patru dictaturi. Cele peste o sută de povestiricapitole înregistrează exotismul individual din deceniul patru al secolului trecut, cu parfumul şi mutilările istoriei uitate. În povestirile din Îngerul de la benzinărie (2003), aflăm opţiunea prozatorului pentru omul obişnuit tăinuit sub vremi, anonimul ocultat de cei care produc istoria de manual. Intenţia era limpede, încă de la Tainele „inimei” (1987). Cristian Teodorescu arată disponibilităţi în toate cărţile lui pentru cei manevraţi de istorie, indivizi atipici prin exilarea lor din memoria instituţionalizată. În întregul ei, proza lui Cristian Teodorescu alcătuieşte o frescă a istoriei uitate, refăcută prin poveştile individului marginal. În Cartea Cîinelui, lucrurile sunt şi mai limpezi ca intenţie.
Mai întâi, pentru ca tipologia omului obişnuit să fie evidentă, numele protagonistului tranziţiei exprimă o condiţie a instinctului: Cîinele („omul cu miros acut ce era”); fost inginer chimist şi parte a echipei de realizare a salamului de soia şi a numeroase brevete de mâncare conservată, Cîinele are de două ori noroc: la Revoluţie, deşi nu participă propriu-zis, e bătut la Jilava, iar în noul regim demisionează de la Institutul de Chimie Alimentară pentru a face o revistă de gastronomie. Aşa, el păstrează direcţia „profesională”, iar „Gastronomul”, apoi „Supergastronomul” au succes; la fel, emisiunea lui televizată; se îmbogăţeşte, intră în cercuri dubioase, ratează proiectul familiei, iar însingurarea lui din final anunţă revelaţia tranziţiei cu reguli tot mai confuze.
Instructive, datele amintite nu descâlcesc şi investigarea lăuntrică. Cristian Teodorescu alege un individ oarecare ce poate răzbate tranziţia fără o pregătire social-economică, ci numai prin instinct – mai precis, un simţ olfactiv ieşit din comun. Nu trebuie să trecem repede în ontologia unui Grenouille, geniul ce încapsulează mirosul divin din romanul lui Süskind; ambiţia lui Teodorescu nu merge spre sensuri metafizice, nici parabolice, cât spre precizia cu care anonimul capătă fler în situaţii istorice noi. Ţinând seamă de experienţa scriitorului, mai degrabă avem de-a face cu o docuficţiune, în care artefactele autobiografice (Cartierul Militari, experienţa de presă, fiii, Bucureştiul high-life etc.) participă la tabloul unei epoci, iată, pitoreşti, unde inocenţa nu are nicio valabilitate.
Prin destinele prezentate în Cartea Cîinelui descoperim însuşi laboratorul istoriei, în care se proiectează iluzia unei libertăţi descătuşate. În fapt, am trăit, şi cam aici bate şi sensul romanului, o libertate de laborator.
Adevărate pânze de păianjen se desfăşoară în societatea-experiment denumită, cu asupra de cinism „tranziţie”. Tocmai de aceea, Cristian Teodorescu construieşte un discurs diferit de tot ce-a scris până acum. Ghidat de un narator dinamic, extrem de atent la detalii, oricât de banale, cititorului i se înfăţişează drama unui individ ce a îndrăznit, prin simţuri, să adulmece fărâme de adevăr. Senzaţia nu e nici de carnaval, nici de reportaj, ca proiectele prozastice de până acum. Ci de reality show, în care protagonistul nu scapă niciun moment de ochiul unui narator ce se comportă asemeni unui regizor veşnic treaz. Câteva decoruri, aceleaşi – acasă, redacţia, restaurantul lui Mateescu şi alte câteva locaţii provizorii – se deschid mereu în faţa cititorului, dând senzaţia de serial, de mers în cerc. Scene totdeauna descrise printro sumedenie de bucăţi decorative, în care autorul aglomerează, detectivistic, detalii, prelungind agonia dinamică a blestematului deceniu postrevoluţionar.
De bună seamă că se vor pierde cititori pe drum, căci senzaţia de lume statică, în reluare, cu descrierile meticuloase, uneori obositoare, persistă. Totuşi, autorul narator reuşeşte să păstreze un suspans şi acesta nu are legătură cu crimele strategice, nici cu deconspirările – de la un punct previzibile. Curiozitatea unicităţii celui obişnuit – acest argument poate fi câştigător. Cristian Teodorescu activează în omulanimal al tranziţiei, alături de instinctul material, pe cel erotic. La fel ca în cronicile sociale ale lui Radu Aldulescu, individul se orientează prin instinct, altminteri, perspectivele se blochează; Cîinele asimilează mirosuri, ridică miza, riscă, în vreme ce resursele dionisiace se blochează în erotism – nu o dată ratat şi sursă amplificată de vinovăţie ori complex al vârstei. Dar şi sursă sigură de Putere – tema adevărată a timpului.
La 47 de ani, orfanul cu experienţa Casei de copii, pentru care supremul ideal e burta plină, Cîinele are un tată simbolic, devenit maestru: nimeni altul decât Gherea, lângă a cărui statuie meditează cu regularitate. Modelul asigură nu doar opţiunea socialistă a supravieţuirii, cât alternativa. Adversarul lui Maiorescu de altădată, crede Cîinele, ratează proiectul stângist, pentru că, în spaţiul nostru, foamea e mai puternică decât ideile. Aşadar, gânditorulcârciumar oferă, de fapt, soluţia: conservarea ideologică prin investiţia pragmatică (cârciuma/revista). Un paradox, fireşte, al dublei necesităţi. O struţo-cămilă. În opoziţie, Teodorescu prezintă iţele foştilor securişti, prinşi în scheme avantajoase, gândite laborios. Într-un asemenea scenariu, el, Cîinele, poate fi chiar un candidat prezidenţiabil cu şanse... Fostul „externist” Mateescu elimină concurenţa – securiştii Dumitru şi avocatul-senator Luca, totodată acţionari-„evanghelişti” ai „Gastronomului”. În fapt, ai Lumii Noi. Dar şi elementele de legătură cu trecutul, încă activ, cum e Elena Surugiu, „marea preotească a protocolului”, „un Pygmalion al spionilor” şi diplomaţilor. Bunele maniere predate îi asigură continuitatea în noul regim, pentru jucătorii vechi şi noi, dar şi carnetul ei de contacte, din pricina căruia este ucisă. Un alt acţionar al revistei Cîinelui, senatoarea Nana, „femeia-bărbat”, înţelege din timp jocurile de putere, dar tot degeaba, iar Cîinele, tardiv, anume că e, de la bun început, doar un pion, iar voinţa lui fusese deja prescrisă şi urmată artificial. „Eşti un ticălos inocent, ca mine!”, îi spune Nana, trezită şi ea somnambulic într-o „spirală a minimei rezistenţe”. Cert e – şi autorul insistă pe acest aspect – că securiştii au inventat jocul şi regulile complicităţii în postceauşism, „transformaţi în arbitri ai moralei publice”. Rezultatul e că eroicul, sub orice formă, devine caraghioslâc, iar inocenţa în faţa istoriei – un slogan adevărat.
Tema eroului naiv revine în proza lui Teodorescu, acum, însă, din cu totul alte justificări. De asemenea, problema cuplului şi tipologiile feminine cunoscute din celelalte volume, sunt reluate aici cu accent pe tensiunea rupturii şi decepţia neîmplinirii, imposibilitatea intimităţii rămânând interogaţia preferată de autor. Mari, soţia Cîinelui, la fel şi cei doi fii, se adâncesc în tăcere şi dispreţ, semn că, din comunism, viaţa cuplului nu e altceva decât minciună şi însingurare. Sunt, desigur, drame amânate. Tranziţia, însă, contestă orice stabilitate. Se prea poate ca cel de-al doilea volum, Cartea copiilor, să urmeze acest filon.
În Cartea Cîinelui, senzaţia de deposedare este anulată de revelaţia unui destin contrafăcut, manevrat de puteri obscure. Contează doar intuiţia unei combinaţii „între foamea celor de jos şi talentul celor mai de sus de a profita de pe urma ei”. Noima tranziţiei aici se joacă în viziunea lui Cristian Teodorescu.
Excelent scris, un roman dens şi alert despre labirintul istoriei vii, în care iluzia opţiunii e mai puternică decât realitatea jocului de putere.