Parlamentarii britanici,
în luările lor de cuvânt,
se adresează unii altora
nu cu „domnule”,
„doamnă” sau „măi,
Victore”, nu. Ci cutuma
îi obligă să folosească
două formule, care, unora li se
par, sunt convins, năucitoare,
căci respectă atât politeţea, cât
şi tradiţia: my right honourable
colleague sau my honourable
and learnt colleague. NOT|:
insist, cu bună-cuviinţă, fireşte,
asupra determinantului learnt!...
Imaginaţi-vă, aşadar, că, de la
anul 1265 (iaca, pe 20 ianuarie taman
ce se făcură 751 de ani de atunci!),
aleşii din Parlamentul britanic vorbesc
aşa. Numai aşa. Vă daţi seama ce
dezmăţ al plictisului, ce desfrânare
a sastiselii se petrece acolo, în Camera
Comunelor şi în Camera Lorzilor,
la auzul unor asemenea aceleaşi
singure vorbe?! Şi nu de azi, de
ieri, ci de trei sferturi de mileniu!...
Dacă aluzia mea este prea zefirelnică,
atunci, în cele ce urmează, o voi spune
pe şleau. De-a dreptul. Fără ocolişuri...
Deci, de câţiva ani încoace, o boală
cumplită (şi se dovedeşte că sunt şanse
puţine de eradicare a ei, oricâte eforturi
sanitare s-ar depune!) loveşte, nemiloasă,
impostocraţia din marginea scrisului
românesc. E mâncărimea aprigă a
şezutului. Erizipelul, chipurile intelectual,
al aflării în treabă. Pruritul propriei şi
extrem de serioasei băgări în seamă.
Maladia – ce pare că i-a atins pe
toţi cei părăsiţi de bunul-simţ al
măsurii şi civilităţii, locul acestuia
fiind luat de mistuitoare frustrări şi
stricăciuni de suflet – e foarte vioaie.
Şi se manifestă sub numeroase forme,
care de care mai noi, mai bizare, mai
necunoscute, la fel ca un virus mutant,
degrabă şi în regim de urgenţă
schimbătoriu la tulpină, în faţa
pericolului de a fi anihilat.
Această oaste de strânsură care,
de ceva vreme (şi cu accente tot mai
penibile!), se ridică împotriva legitimităţii
Uniunii Scriitorilor din România, îmi
pare ca o populaţie fără obârşie. Ca
o etnie lipsită de mitul originar. Ca
o istorie fără illo tempore. Ca o generaţie
spontanee, apărută doar prin roboteala
gospodărească a sporilor.
Pe de altă parte, există, fără doar
şi poate, Cineva care îi strânge, îi
adună, fiindcă ei n-au acces la fondul
principal de idealuri, năzuinţe şi
aspiraţii, pe care-l are, de regulă, un
grup de acţiune recunoscut. Ei, ca
mercenari culturali bine plătiţi (cu
dregătorii, burse, premii etc.), sunt
lipsiţi şi de deschideri de conştiinţă
ample, şi de grandioase spectacole
de sunet şi lumină aurorală. Ei respiră
într-un registru minor. Şi atunci,
anevoie. Încetişor. Sub-economicos.
Sunt aproape anaerobi, ca nişte
melanogasteriţe a căror menire e una
singură: să deprecieze, să împută
locul, să schimbe starea de agregare
a plăcerii, adică să facă, din vin, oţet.
Prin urmare, ei n-au decât nişte mici
tresăriri zbârnâicioase, cvasisesizabile.
Ar mai fi de remarcat faptul că, în
locul unor operaţii pe scenă deschisă,
la lumină şi ca reacţie firească la critica
delaţiunii pure, normală, bărbătească,
aidoma epopeilor cavalereşti (unde
onoarea ţine loc de Weltanschauung!
), încrâncenaţii reformatori de opinie,
de fapt, imprecatori de profesie, preferă
nu argumentul, ci expectoraţia; nu
raţionamentul, ci şoapta de după
perdea (pe care, ca bonus, se şi şterg!);
nu elocuţia, ci bârfuliţa de budoargarnitură
Crucea de Piatră. Iar, ca
refugiu, interstiţiul întunecos, crăpătura
de adăpost tipică pentru blatodee.
Altfel spus, libarca e pe valuri!
Atacurile la adresa conducerii Uniunii
Scriitorilor, uneori în termeni de mahala,
au atins culmile unei mojicii şi lipse
de respect greu de descris. Iar intrarea
în absurd se face, cum ar zice cineva,
fastuos (conform antologicei urări,
folosite indiferent de auspicii, fie ele
chiar şi funeste: Să aveţi o zi fastuoasă! ).
Şi, de aici, absolut memorabil. Fiindcă
e de domeniul strict al pieselor lui
Ionesco situaţia de a face parte
dintr-un organism de conducere, dintr-o
entitate, dintr-un sistem eligibil şi, în
acelaşi timp, de a fi cel mai înverşunat
partizan al desfiinţării acestuia. În
numele schimbării, relata să distrugă
sistemul – absurd legal!
Însă în spatele pretinsei reforme,
se ascund nu doar instigatorii reumatici
ai acestei revuluţii demne de Conu
Leonida (ironia lui nenea Iancu
este nimicitoare, Leonidas fiind eroul
spartan de la Termopile!) – inspiratori
care se ştiu, se cunosc unii cu alţii,
căci sunt atârnaţi de aceleaşi ramuri
ale congregaţiei – ci şi manifestulprogram,
redus la apoftegme sau
logouri tradiţionale, aflate în variaţie
liberă, de la Dă-te tu, ca să m-aşez
eu! la Muri-ţi-ar capra, vecine!.
În stadiul actual, puseul bastillard
de dinamitare a Uniunii Scriitorilor
(ştim: organism învechit, relicvă
comunistă etc.), acest ambâţ al
capriciului unora, se face, din păcate,
în acompaniamentul asurzitor al
surlelor şi tobelor de mahala. Periferia
logicii şi a bunului-simţ, dispreţul şi,
uneori, chiar ura împotriva liderului
incontestabil al acestei bresle, sunt
adevăratele figuri de stil ale numeroaselor
articole defăimătoare. De fapt, un
epistolar deplorabil, cu accente poate
lirice, însă de un autentic prost gust,
în care se ascund subliminal îngrijorătoare
tulburări de postură (nu poţi să fii
ceva ce logica refuză!). Caz şi mai
grav de lichelism, ele nu sunt epistole
olografe, nici scrisori asumate şi
responsabile, ci sunt scrise de mâna
altuia. Şi, pe deasupra, şi sub dictare!
Aş încheia cu un text celebru,
despre care, nu ştiu dacă ştiţi, se
spune că e atât de desăvârşit întru
sacerdotala îmbiere a îndemnului
(numai atunci când e citit cu voce
tare în grădina gândului!), încât
are un efect taumaturgic. De schimbare,
că tot veni vorba. Rugăciunea Sfântului
Efrem Sirul: Doamne şi Stăpânul vieţii
mele, duhul trândăviei, al grijii de
multe, al iubirii de stăpânire şi al
grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar
duhul curăţiei, al gândului smerit, al
răbdării şi al dragostei dăruieşte-l
mie, robului Tău. Aşa, Doamne,
împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd
greşalele mele şi să nu osândesc
pe fratele meu, că binecuvântat eşti
în vecii vecilor. Amin...
Vă simţiţi deja mai bine, domnilor
imprecatori?
