La originea leului românesc este talerul olandez, löwenthaler. Acesta a fost utilizat ca monedă în principatele dunărene încă din sec XVII. Denumirea leu vine de la faptul că moneda olandeză avea gravat un leu rampant. Când talerul a fost scos din uz, el încă reprezenta în Principatele Române o unitate de calcul imaginară denumită „leu“.

Primul care a instituit la 1835 leul drept monedă oficială în Ţara Românească a fost domnitorul Alexandru Ghica. Dar acest leu era numai o unitate teoretică de cont echivalentă cu 60 de parale turceşti. Calculele erau făcute în lei, dar plăţile se făceau în monedă străină. Tot în aceeaşi perioadă, Mihai Sturza, domnitorul Moldovei, a încercat să bată monedă, însă Imperiul Otoman nu a acceptat un astfel de demers din partea unui stat vasal. Ar fi însemnat un semn de independenţă. După unirea Principatelor din 1859, Alexandru Ioan Cuza a avansat ideea unei monede naţionale – aceasta ar fi putut să se numească român sau romanat; Poarta Otomană s-a opus din nou din acelaşi motiv.

Leul devine monedă naţională după instaurarea monarhiei, la 22 aprilie 1867, odată cu adoptarea primei legi monetare din România. Un leu – avea 100 de diviziuni numite bani – echivala la acea vreme cu un franc francez. Au fost bătute monede de 5, 10 şi 20 de lei din aur şi monede de 1 şi 2 lei din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei statului în anul 1870, primele monede româneşti au fost fabricate în Marea Britanie.