Marți, 14 martie, la sediul Institutului Cultural Român din Capitală, în prezența unui public numeros, a avut loc ceremonia consacrată împlinirii a 25 de ani de la apariția revistei Lettre Internationale, editată de Fundația Culturală Română, condusă de Aug. Buzura, și, odată cu schimbarea statutului instituției, editată de actualul ICR, sub președințiile succesive ale lui Horia-Roman Patapievici, Andrei Marga, Lilian Zamfiroiu și Radu Boroianu.
A fost lansat cu această ocazie numărul 100 al publicației, care conține și indicele, impresionant, al colaboratorilor români și străini, indicele traducătorilor, ca și numele celor fără de care revista n-ar fi putut să apară, redactorii-șefi B. Elvin, fondator al ediției române și coordonator al ei vreme îndelungată, Irina Horea, după moartea lui B. Elvin (prezentă `n redacție de la primul număr) și Adrian Mihalache, interimar între anii 2013-2015, redactorii Mădălina Marcu și Ana Nedelea, machetatoarea Ionela Streche și, deși nemenționat în revistă, corectorul, Ion Horea, marele poet, prezent de la primul număr. (O scurtă prezentare a numărului puteți citi în pagina 25 a revistei noastre).
Lettre Internationale este o publicație trimestrială inființată în Franța de Antonin J. Liehm și preluată apoi în alte trei capitale europene (Roma, Madrid, Berlin), pentru ca după căderea comunismului, ea să apară în toate țările postcomuniste, editată, fiecare, în limba țării respective. În momentul de față, ea continuă să apară în România, Italia, Ungaria, Spania și Germania. Caracteristica este preluarea unor materiale din fiecare ediție națională în parte, la care se adaugă contribuții proprii. Sfera de preocupări este foarte largă: politologie, sociologie, filosofie, psihologie, economie, comunicare, literatură, cultură și artă, în general, memorii, jurnale, corespondență, retrospective și altele. Nici o altă publicație românească nu acoperă o varietate atât de mare de preocupări, venite din întreaga lume și semnate de personalități atât de ilustre, precum Lettre. Voi relua pe scurt ce am spus cu ocazia aniversării de săptămâna trecută. Nu înainte de a face câteva precizări.
Fundația Culturală Română a luat ființă în primăvara lui 1990. Am fost la președintele Ion Iliescu, la rugămintea lui Aug. Buzura, ca să-l convingem să patroneze o instituție menită promovării (cuvântul nu se folosea pe vremea aceea) culturii române în străinătate. Recunosc că, la început, n-am fost întru totul de acord cu ideea. Mi se părea, în euforia scoaterii culturii din puterea statului, că Fundația nu va putea fi decât o clonă a Asociației România, care pretinsese că joacă un rol asemănător în regimul comunist. Și răspunsese, firește, comenzii politice, fie și sub direcția onorifică, dar nu și onorabilă, a lui Victor Eftimiu, fie și sub aceea umilă politic a lui Virgil Cândea. După discuție, am plecat în SUA, pentru un timp, și la înapoiere am găsit Fundația înființată și pe prietenul meu Buzura, președinte. M-a convins că avea dreptate și că Ion Iliescu nu se va amesteca în viața Fundației. Lucrurile chiar așa au stat, atunci și mai târziu, deși președinții și apoi Senatul și-au adus oamenii lor la conducere. Fundația, devenită ICR, a continuat să se bucure de o relativă autonomie. Sigur, și în funcție de personalitatea președinților. Am fost membru, aproape fără întrerupere, sunt și astăzi, al Consiliului Director. În 1992 a apărut Lettre. De la numărul 21 și până în prezent, am făcut parte din Consiliul redacțional. N-am stat degeaba. Cei care mă cunosc știu că nu-mi este în fire să stau degeaba (în pofida criticilor pe care mi le aduce Bogdan Suceavă, omul care n-a făcut niciodată nimic, într-o gazetă de ficțiuni politice, în loc să spună sincer că îl supără tocmai faptul de a fi făcut unele și altele). La România literară au fost machetate multe dintre numerele ultimilor ani ale Lettre. Colaboratori ai noștri sunt și colaboratori la Lettre. La întâlnirea din 14 martie, au participat Gabriel Dimisianu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Simona Vasilache, Marina Constantinescu, Mihai Zamfir, Alex Ștefănescu.
Dincolo de toate acestea, ceea ce face din Lettre o publicație, nu doar unică în peisajul nostru cultural, dar simbolic importantă, este faptul că, prin ea, cultura română a intrat în Europa înainte cu un deceniu și jumătate ca România să intre, ca stat, în UE. Aderarea la Europa e o dorință veche a intelectualității românești. Și nu numai din secolul XX. Călinescu a văzut renașterea limbii și literaturii române ca urmare a Descoperirii Occidentului în zorii secolului XIX. Și nu e vorba doar de cultura umanistă, cum s-au petrecut lucrurile în Basarabia postsovietică, unde științificii trăseseră dintotdeauna cu ochii spre URSS, fiindcă li se furniza o bibliografie uriașă și modernă, tradusă în limba rusă, iar umaniștii spre România, din motive patriotice. Noi, românii de dincoace de Prut, nam cunoscut acest embarras de choix, și am visat, continuăm să visăm (extraordinară imagine a Pieței Victoriei cu steagul UE!) la Europa. În anii 1970, după Tezele din Iulie, care ne amenințau cu o izolare de Europa, Alexandru Ivasiuc nu pierdea nici o ocazie de a menționa în rubrica lui din România literară cuvântul european, indiferent de temă sau de context. I se părea, și era, vital s-o facem. Când, cu 25 de ani în urmă, a apărut Lettre, părea absolut firesc ca o cultură marginalizată sistematic după al Doilea Război să figureze pe pagina culturii europene. Îmi amintesc foarte bine că am fost plăcut surprins că odată cu FCR și cu Lettre, fapt nemaiîntâlnit de la mișcarea de avangardă din anii 1920- 1940, fenomenul cultural era unul și același, în timp real, la Berlin și Paris, la București și Madrid. Mi s-a părut firesc. Și nu mi-a dat prin gând, în optimismul meu, că mai bine de un sfert de secol mai târziu, voi evoca rolul Lettre, nu cu satisfacția confirmării unei evoluții istorice naturale, ci cu nostalgia alarmată de o involuție spre izolaționism și provincialism cultural. Nu e nici o lună de când fostul meu coleg de partid și prim-ministru liberal, actualmente numărul doi în stat, Călin Popescu-Tăriceanu, invoca posibilitatea unui Romexit, pe modelul Brexit. Omul care, cu zece ani în urmă, a semnat actul oficial de aderare al României la UE! Dacă ar fi vorba doar de nemernicia unui ins certat cu legea și cu bunul simț, nu m-aș alarma. Dar e vorba de un declin constant al ideii de europenitate într-o țară ai cărei guvernanți au preferat, incompetent și iresponsabil, valorificării șansei de a fi membră a UE o politică de nefolosire a fondurilor europene, lăsându-le pe mâna unor escroci patentați, și care acum vin și ne spun că ne vindem țara. Asemenea păreri le exprimă 101 membri ai Academiei Române, în cap cu naționaliști ca Ion Aurel Pop sau Dan Berindei, susținuți de colegii noștri întru ale literaturii, ca Simion, Buzura, Breban, Mircea Martin și alții ejusdem farinae. Pe Breban îl rog să elimine din titulatura „Contemporanului”, pe care îl conduce, subtitlul Ideea europeană. Chiar nu mai are nici un rost! Buzura n-a acceptat invitația de a participa la aniversarea Lettre. El, care a înființat-o cu un deceniu și jumătate în urmă! Din motive de sănătate, a declarat. Iartă- mă, Gusti, dar nu te cred. Semnătura ta pe scrisoarea cu pricina a academicienilor mă face să cred că e vorba de motive morale. Dacă greșesc, te rog să mă corectezi. În ce mă privește, continui să pariez pe Europa. Adică, pe Lettre Internationale.
La mulți ani!