Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Lena Andersson -Pasiune pură de Liliana Donose- Samuelsson

Romancieră suedeză de prim-plan, Lena Andersson este în acelaşi timp un analist incisiv al fenomenelor politice şi culturale, articolele şi cronicile sale apărând în cele mai importante ziare din Stockholm. Prestigiosul Premiu August, numit astfel în memoria lui August Strindberg, care i-a încununat în 2013 romanul Pasiune pură, i-a adus recunoaşterea internaţională prin traduceri în peste cincisprezece limbi.
S-a născut la 18 aprilie 1970 la Stockholm. A urmat un liceu sportiv şi s-a remarcat în competiţii de schi fond. La şaptesprezece ani abandonează sportul de performanţă şi, după lectura romanului Crimă şi pedeapsă, i se trezeşte pasiunea pentru literatură. În acelaşi timp o preocupă ştiinţele sociale şi filozofia. După terminarea studiilor universitare îşi ia licenţa în Ştiinţe politice, engleză şi germană. În 1999 debutează cu romanul Var det bra sâ? (A fost chiar atât de bine aşa?). Publică încă patru romane înaintea celui care-i va aduce consacrarea şi succesul, Pasiune pură. Un roman despre iubire (Egenmäktigt förfarande – en roman om kärlek), devenit „Cartea anului 2013“ în Suedia. Romanul a primit şi Svenska Dagbladets litteraturpris 2013. În 2014 semnează un nou roman, Utan personligt ansvar (Răspundere limitată), având în centrul lui acelaşi personaj feminin din Pasiune pură. În prezent, Lena Andersson este cronicar la ziarul Dagens Nyheter.
Ester Nilsson este o persoană raţională. Acţionează mereu în acord cu propriile principii. Până în ziua în care este invitată să ţină o conferinţă despre renumitul artist plastic Hugo Rask. Bărbatul se află în sală, fascinat de discursul şi personalitatea tinerei femei, iar la final, când ajung să se cunoască, are acelaşi efect asupra ei. Din acest moment existenţa lui Ester va gravita în jurul întâlnirii şi întâmplările declanşate de ea îi vor schimba viaţa.
„Stilul Lenei Andersson este atemporal, precis şi curgător – împleteşte tristeţea şi chinurile pricinuite de iubire cu ironia clară. ş…ţ E o carte nemiloasă, dar şi nemilos de amuzantă, o declaraţie asemenea cristalului de limpede despre speranţă şi dorinţele cuprinse în ea, despre singurătatea incurabilă a sufletului – pentru toate acestea scriitoarea a găsit forma perfectă.“
Svenska Dagbladet


Convorbirea avu loc la începutul lui iunie. Cel care sunase o întrebă dacă era dispusă ca în ultimul weekend din octombrie să ţină o conferinţă despre artistul plastic Hugo Rask. Acesta lucra cu imagini cinetice şi text, într-o combinaţie considerată magnifică, ieşită din comun. În afară de asta, era apreciat pentru patosul lui moral, cu totul opus superficialităţii contemporane. Discipolii săi afirmau că în timp ce alţii vorbeau despre propriile persoane, Hugo Rask discuta despre răspundere şi solidaritate.
Era vorba de o prelegere de treizeci de minute, iar plata, cea obişnuită.
Când primi telefonul, Ester se afla în Sankt Eriksplan. Era o după-amiază târzie, şi razele puternice ale soarelui care cobora spre orizont îi intrau în ochi. Acasă îi povesti totul cu mândrie bărbatului cu care trăia şi care se numea Per. Hugo Rask era un maestru al artei pe care amândoi îl urmăreau cu interes.
Trecu vara şi puţin din toamnă. Viaţa lui Ester îşi continua cursul obişnuit. Cu câteva săptămâni înainte de conferinţă, se apucă să studieze mai îndeaproape opera lui Hugo Rask, citi ce scriseseră alţii despre el şi ce scrisese el însuşi. „Artistul a cărui conduită nu ţine seama de societate şi de vulnerabilitatea omului în existenţa lui precară n-ar trebui să se mai numească artist” erau vorbele lui adesea citate.
Prelegerea lui Ester avea loc într-o sâmbătă. Se apucase de scris în duminica de dinainte. Ştia prea bine că trebuia să-şi acorde timp, avea nevoie de răgaz ca să pătrundă în spatele limbajului colectiv, al gândurilor standard încremenite în fraze banale.
Îşi propusese să scrie ceva formidabil. Voia ca Rask să rămână uluit când o s-o audă. Artiştii, cu precădere iluminiştii ca el, erau foarte receptivi la formulări viguroase cu potenţial erotic.
Cu cât se pregătea mai mult pentru conferinţă, cu atât se simţea mai aproape de subiect. După acea duminică, sentimentul respectiv deveni până marţi unul de profundă stimă şi până joi se transformă într-un dor insistent, care vineri luă forma unei lipse chinuitoare.
Asta dovedea că omul poate simţi lipsa cuiva pe care nu l-a întâlnit decât în fantezie.
Nu pe cel creat de ea îl iubea – şi de creat nici nu-l crease ea, el exista în afara ei. Dar cuvintele, care erau ale ei, îi îmbrăţişau şi îi mângâiau opera, şi opera era el.
Seminarul despre viaţa şi opera de până acum a lui Hugo Rask începea sâmbătă la ora unu. În afară de Ester mai trebuia să vorbească un critic de artă, după care urma o discuţie între experţi despre „răspunderea socială a artistului”.
Căzuseră de acord să se întâlnească cu un sfert de oră mai devreme. Afară era călduţ şi Ester îşi pusese un pardesiu lung, gri, subţire, care-i stătea foarte bine şi care părea scump, şi chiar fusese înainte să-l găsească ea la reduceri. Şi-l atârnase pe speteaza scaunului de lângă ea. Când Hugo Rask intră în sală, îşi alese din întâmplare tocmai scaunul acela, cu toate că erau şi altele libere. Dar mai întâi ridică cu grijă pardesiul lui Ester şi-l mută pe scaunul de la fereastră. Lui Ester i se păru că felul în care degetele apucaseră materialul şi mişcarea pe care o făcuse pentru a muta haina erau de o senzualitate pe care nu o mai văzuse până atunci la atingerea unui obiect. Se citea o bunăvoinţă absolută în blândeţea gesturilor – încarnarea grijii desăvârşite.
Dacă cineva atinge obiecte şi stofe în felul ăsta înseamnă că e o persoană dotată cu o tandreţe remarcabilă, cu o sensibilitate unică. Aşa gândea Ester Nilsson.
În timpul conferinţei, Rask, aşezat în primul rând, asculta extrem de concentrat. La fel de atent urmăreau prelegerea toate cele o sută cincizeci de persoane care plătiseră bilet. La sfârşit, se apropie de ea cu faţa strălucitoare, îi luă amândouă mâinile într-ale sale, îi mulţumi şi o sărută pe obraji.
– Niciodată nu m-a înţeles un neiniţiat atât de profund şi cu atâta exactitate.
Ester se simţi cuprinsă de freamăte şi pulsaţii, şi cu greu mai putu să-i asculte pe următorii vorbitori. Nu se gândea decât la mulţumirea de pe chipul lui.
La ora cinci, când se termină programul, Ester căută să fie prin preajma lui şi încercă să-şi mascheze sentimentele. Era de faţă şi fiul artistului, un tânăr bărbos cu o căciulă croşetată pe cap, spontan şi dezinvolt. Îi lăudă şi el conferinţa şi spuse că ar trebui să meargă toţi împreună să bea un pahar sau două. Era singurul lucru pe lume, şi dincolo de lume, pe care voia să-l facă Ester atunci. Dacă ar bea în seara aceea o bere cu Hugo Rask, viaţa i-ar fi împlinită.
Numai că trebuia să meargă acasă. Venise fratele ei în vizită din străinătate şi luau cina împreună cu tatăl lor. Fratele ei venea o dată pe an, aşa că nu-şi putea schimba programul.
– Poate altă dată, spuse Hugo.
– Da, oricând, spuse Ester pe un ton scăzut, ca să-şi ascundă emoţia.
– Poţi să treci într-o zi pe la atelier să iei DVD-urile care-ţi lipsesc.
– Da, o să-ţi dau de ştire, zise Ester şi mai încet.
– Foarte frumoasă conferinţa de azi. M-a mişcat.
– Mulţumesc. A fost pur şi simplu adevărul.
– Adevărul, spuse el. Asta căutăm amândoi, şi tu, şi eu. Nu-i aşa? – Sigur că da, zise ea.
La cină cu Per, partenerul său, cu fratele şi tatăl ei, pe Ester o apăsa dorul de a fi altundeva. O dădeau de gol şi timbrul vocii, şi strălucirea ochilor. Îşi dădea seama, dar nu era stăpână nici pe glas, nici pe sclipirea din privire. Nu voia decât să vorbească despre Hugo Rask, arta lui şi ce s-a spus la seminar. La un moment dat divagă şi se exprimă zeflemitor despre el, exagerat de dur, dar, într-un fel, cu afecţiune. Însă nici unul dintre cei prezenţi la masă nu băgă de seamă.
Se simţea foarte singură şi dărâmată de oboseală. În răstimp de câteva ore, sau din duminica aceea când începuse să scrie şi să-l graveze pe Hugo Rask în fiinţa ei, sau poate ca urmare a unei îndelungate descompuneri, Ester se înstrăinase de partenerul ei. Toată fiinţa sa nu era altceva decât o mare lipsă.
Se gândea că s-ar putea naşte o prietenie, o afinitate sufletească. Artistul o să-i cunoască mai bine pe ea şi pe Per şi o să vină serile la ei la masă. Vor dezbate chestiuni importante şi, discutând, se vor dezvolta reciproc. Nu se va schimba nimic, doar se vor îmbogăţi spiritual.
Numai treptat, pas cu pas, se pot asimila realităţile vieţii. Altfel nu merge. Ester ajunsese la pasul doi.
Trecuseră câteva săptămâni când se duse la el într-o seară bine aleasă. În tot acel timp nu se gândise la nimic altceva. Dacă el îi spusese să treacă pe la atelier ca să ia lucrările acelea timpurii însemna că avea dreptul să-l caute, dar, nevrând să dea impresia c-ar fi prea nerăbdătoare, prelungi aşteptarea cât de mult putu să suporte.
Îi deschise uşa un colaborator de-al artistului, în haine de lucru pline de pete. Ester îi spuse cu lux de amănunte de ce venise. Îi explică lucruri care nu interesau pe nimeni, ca să ascundă ceea ce nimeni nu vedea. Când, în fine, colaboratorul pricepu care era scopul acelei banale vizite, o rugă să aştepte la uşă ca să-i aducă DVD-urile. Se îndepărtă cu paşi repezi prin cameră. Gândul la o nouă întâlnire o făcuse pe Ester să plutească de dor şi n-ar fi făcut faţă dezamăgirii de a nu reuşi să-l vadă din motive atât de triviale.
– Trebuie să-i şi spun ceva, zise ea prea tare şi simţi furnicături pe piele.
Sunt momente în viaţă când prezenţa de spirit îţi decide viitorul, clipe care atârnă greu şi care mai târziu dispar şi atunci totul e deja prea târziu. Trebuia să aibă curaj, să se încumete, şi trebuia să se întâmple exact acum. Era vorba de câteva secunde. Colaboratorul avu un moment de ezitare. Făcea parte din echipa de asistenţi şi menirea lui era să-şi ocrotească şeful şi idolul. Probabil că voia şi el să devină artist într-o bună zi şi se aciuase pe lângă marele maestru ca să vadă şi să înveţe.
O rugă să aştepte şi dispăru în atelier, după care urcă o scară.
Când se întoarse, părea mai scund. O pofti pe Ester să intre.
La etaj, Hugo Rask era împreună cu prietenul său Dragan Dragovic, despre care se ştia că era persoana care analiza împreună cu acesta situaţia de pe glob. Dragan era cel care-i influenţa gândirea şi era superegoul lui – deşi uneori era tocmai pe dos, astfel că ceea ce Hugo n-ar fi trebuit să spună şi să gândească se răspândea necenzurat. Tot ce discutau ei doi, Dragan şi Hugo, avea de-a face cu lumea întreagă şi cu eternitatea. Lucrurile mărunte şi cele de zi cu zi nu-i preocupau.
Şi n-o preocupau nici pe Ester Nilsson.
Hugo Rask se ridică în picioare cu o expresie radioasă pe chip. O strânse în braţe cu voluptate şi o rugă să ia loc. Dragan rămase aşezat, picior peste picior, şi îi întinse mâna în chip de salut, dar nu suficient de aproape, aşa că Ester trebui să mai facă vreo doi paşi înspre el. Dragan avea pantofi de piele neagră cu găurele şi se uita cu ochii mijiţi prin fumul care se înălţa din ţigară, ceea ce-i dădea un aer indiferent şi de superioritate.
– Scrii poezii? spuse el.
– Da.
– S-au tradus?
– Da. Nu prea multe. Nu-i un etalon…
– Ce scop urmăreşti cu poezia ta?
– Să-i fac şi pe alţii să vadă ce văd eu.
Dragan n-a mai spus nimic. Era greu de apreciat dacă răspunsul ei îl satisfăcuse sau nu, dar Ester ghicea că era mai bun decât se aşteptase el şi că nu-i plăcea asta.
– Ai făcut ceva fantastic sâmbăta trecută, spuse Hugo.
Părea agitat în comparaţie cu imobilitatea ursuză a lui Dragan.
– Ce-am făcut? spuse Ester.
– Conferinţa despre mine.
Ea simţea cum îi bubuie pulsul şi-l privea pe Hugo de la distanţă, aşezat pe scaun, robust, înalt, plin de mâncare, băutură şi ani trăiţi. Iubea tot ce vedea, şi iubea atât de mult şi cu atâta forţă, că o dureau măruntaiele.
– Am fost la Leksand în weekend, spuse el.
Ester aştepta continuarea.
– Am o casă acolo. Lângă Siljan.
Era cam ciudat că spune asta, ca şi cum îi dădea explicaţii care nu interesau pe nimeni, ca să ascundă ceva ce nimeni nu vedea, şi Dragan, bineînţeles, ridică o sprânceană. Ea se gândea că-i spusese de Leksand şi de casa lui fiindcă voia să-i facă o prezentare cât mai grabnică şi mai completă a persoanei lui.
Se aşeză pe un scaun în stil Windsor, dar nu-şi scosese jacheta de puf. O cumpărase ieri, când dăduse frigul. Pantalonii erau şi ei noi, de catifea reiată, albastru-închis; jacheta avea pe umeri detalii din acelaşi fel de catifea. Simţea impulsul de a cumpăra haine noi doar atunci când toţi neurotransmiţătorii din creier îşi amplificau la maximum activitatea. Altfel, i se părea o preocupare mult prea fără sens, care nu făcea decât să-i răpească din timpul alocat misiunii pe care şi-o asumase – aceea de a descifra realitatea şi de a găsi în limbaj cea mai autentică exprimare a sa. O să priceapă într-o bună zi cum se leagă totul. Până atunci, realitatea i se dezvăluia pe porţiuni, bucăţică cu bucăţică.
Hugo Rask dădu aprobator din cap privind jacheta lui Ester şi spuse că e frumoasă şi nu la fel de voluminoasă ca alte haine de puf. Ester şi-o deschise ca să nu-i fie prea cald, dar se gândi că dacă şi-o scoate de tot e ca şi cum se autoinvită să rămână acolo. Şi, pentru că ea exact asta dorea – să rămână acolo pentru totdeauna –, nu se încumetă să şi-o scoată.
Normal ar fi fost să-şi scoată haina groasă de puf când intră într-o casă, chiar dacă stă foarte puţin, dar lui Ester îi pierise momentan discernământul. Cel mai greu e să imiţi normalitatea. Pentru că normalul are o nepăsare care nu se lasă imitată. Exagerările se văd şi devin caraghioslâcuri. Însă, dacă încerci să-ţi ascunzi sentimentele, avantajul este că cel care te priveşte e nesigur. În situaţii extreme, viaţa se orientează după factorii ruşinii şi ai onoarei, şi, când te cuprinde panica, te uşurează faptul că n-ai lăsat urme sigure. Poţi nega oricând. Că nu ţi-ai scos haina, că teai comportat stângaci sau neliniştit sunt cel mult indicii, dar nu dovezi, în timp ce exprimarea în cuvinte este dovadă.
Ester Nilsson, care în general respingea ruşinea şi onoarea, întrucât ambele îl făceau pe om sclav al judecăţii altora, şedea pe scaun şi se gândea cât de mult sau de puţin să-şi desfacă jacheta ca să nu se observe cât de îndrăgostită este.
Au vorbit despre Hugo, despre opera lui, despre poziţia pe care o deţine şi despre ce realizase. O întrebă şi el una, alta despre ea, dar Ester se grăbi să revină la persoana lui, şi pomeni seria de imagini pe care o făcuse el, cu oameni în ploaie într-o staţie de autobuz şi care tot revenise de-a lungul anilor.
De ce motivul ăsta şi de ce îl repeta?
Hugo se ridică în picioare, îşi întinse braţele deasupra capului şi rupse un bileţel de pe perete. Ester îi vedea trupul din spate şi voia să alerge la el şi să-l ia în braţe.
– Pentru că-i frumos, spuse el, în timp ce mototoli biletul şi-l aruncă în coşul pentru hârtie.
Ei i se înmuiară toate încheieturile privindu-i mişcările corpului şi imaginându-şi câtă senzualitate trebuie sa zacă în cineva pentru care nişte oameni în ploaie reprezintă ceva frumos. Oare nu tocmai asta căutase ea toată viaţa?
Dar trebuia să plece acasă, unde o aştepta un bărbat care, de teama răspunsului ei, încetase s-o mai întrebe unde a fost şi de ce nu mai vorbeşte cu el.

În curs de apariţie în Colecţia „Raftul Denisei” coordonată de Denisa Comănescu, Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2015

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara