Opera Naţională din Bucureş ti a oferit iubitorilor genului o nouă producţie a capodoperei belcantiste a lui Donizetti L’elisir d’amore, într-o transpunere originală a regizorului italian Marco Gandini.

După 1990, opera lui Donizetti a mai cunoscut două montări: pe cea din 1 decembrie 1991, sub bagheta lui Camil Marinescu şi în regia lui Ştefan Neagrău, şi pe cea din 27 octombrie 1999, avându-l la pupitru pe Iurie Florea, în regia lui Cornel Todea.
De această dată, tânărul regizor Marco Gandini propune o versiune modernă, originală, apelând la o echipă de tineri interpreţi care asigură lucrării un ritm alert, pitoresc, colorat, dar mai ales extrem de tineresc. Din această perspectivă, considerăm benefică şi salutară intenţia conducerii instituţiei de a oferi unor tineri cântăreţi posibilitatea de a se etala pe scenă într-un spectacol. Unii dintre ei au mai cântat în diverse producţii, aflându-se în plină evoluţie creatoare. Recent, chiar Opera Naţională a găzduit un spectacol eveniment cu opera Don Giovanni de Mozart, într-o nouă montare, în exclusivitate cu masteranzi şi studenţi ai Universităţii Nationale de Muzică. Recunoaştem că acest demers al operei a comportat şi unele riscuri, pentru că unii dintre interpreţi nu au încă o experienţă scenică complexă, că vocile lor sunt încă crude, deci au de dat un dificil examen cu acest spectacol.
Mărturisesc că am participat la premieră cu inima strânsă de perspectiva unor eventuale accidente de ordin muzical, dar la finele spectacolului am fost impresionat de prestaţia echipei interpreţilor şi aş putea recunoaşte, fără nici un fel de îndoială, că pariul operei a fost câştigat şi că avem în faţă un spectacol plin de tinereţe, viu, optimist, care ne-a produs satisfacţii neaşteptate de ordin artistic.
Regizorul italian Mario Gandini a fost asistent de regie pe lângă câţiva artişti consacraţi, precum: Pier Luigi Pizzi, apoi din 1992 a colaborat fie în teatru, fie în cinematografie cu Franco Zeffirelli şi cu Graham Vick. Artistul, aşa cum mărturiseşte şi în programul de sală, porneşte de la convingerea că o producţie actuală a unui spectacol de operă trebuie „să poarte cu sine întrebarea dacă subiectul are sau în ce măsură poate avea o semnificaţie pentru publicul contemporan”. În cazul de faţă, după opinia noastră, libretul permite cu uşurinţă o adaptare temporală şi spaţială necesară receptării publicului contemporan de operă. Şi din aceste considerente, abordarea poveştii de dragoste a lui Nemorino pentru Adina, transpusă în lumea tinerilor de astăzi, mi se pare verosimilă, ba chiar convingătoare. Aşa cum o mărturiseşte chiar regizorul „montarea respectă raporturile dintre personaje, dinamica lor, relaţiile de dependenţă şi influenţă dintre ele, care definesc dezvoltarea poveştii într-un spaţiu atemporal”.
Regia este slujită de contribuţia scenografică a Adrianei Urmuzescu, o artistă matură, originală şi inteligentă care gândeşte întotdeauna în spaţiu decorul cu sugestiile şi conotaţiile sale metaforice, dar şi costumele (foarte vii, având o cromatică variată, eclatantă şi vioaie, mai ales în actul al II-lea).
Panourile publicitare ce sugerează o lume a zilelor noastre, a unei societăţi de consum în care oamenii sunt minţiţi şi înşelaţi cu televizorul, visează că prin puterea banului pot să-şi asigure o bunăstare şi fericire de fiecare zi, constituie, de fapt, decorul întregului spectacol. În acest cadru, sentimentele sincere ale tinerilor îndrăgostiţi Nemorino şi Adina înving, ceea ce demonstrează că dragostea adevărată are un suport real în faţa oricăror tentaţii materialiste ale lumii moderne.
Spectacolul este viu, dinamic, se apelează mult la relaţiile dramaturgice dintre personaje, ceea ce conferă lucrării, după opinia noastră, spirit de inovaţie, în cel mai important sens al cuvântului. Este o reprezentare elocventă a modului în care un regizor inteligent adaptează în spirit creator o lucrare belcantistă celebră.
Într-o analiză corectă, trebuie abordată şi realizarea muzicală a noii producţii. Ea s-a aflat, în primul rând, sub egida maestrului Ciprian Teodoraşcu care a condus de la pupitru întregul spectacol. Pentru noi, tânărul muzician este o surpriză plăcută. Ne obişnuisem să-l vedem conducând din fosă doar spectacole de balet şi foarte puţine de operă. De această dată, el ne-a dat măsura reală a talentului său muzical. L-am văzut cum urmărea cu atenţie replicile cântăreţilor, cum cânta alături de ei, participând şi afectiv la desfăşurarea partiturii, fiind, în acelaşi timp, atent la respectarea unei stilistici a acesteia. Îl aşteptăm cu nerăbdare şi în alte spectacole de operă, unde, în timp, îşi va marca o reală contribuţie.
Aşa cum mai subliniasem mai sus, la premieră am beneficiat de o echipă de tineri interpreţi, extrem de omogenă, care a ştiut să răspundă cerinţelor regizorale.
L-am urmărit cu inima la gură pe tânărul tenor de doar 22 de ani, Ionuţ Hotea, în rolul lui Nemorino. El are o voce nativă frumoasă, cu o culoare specială de tenor liric lejer. Are, însă, o puritate, inocenţă şi candoare specifice vârstei sale fragede, care-i conferă prospeţime şi-l apropie de personaj.
L-am văzut recent şi în rolul lui Don Ottavio din Don Giovanni, partitură extrem de dificilă sub raportul păstrării stilisticii mozartiene. Desigur că la data aceasta, el este un tânăr interpret în formare, care va trebui să fie lucrat, ajutat de profesorii săi pentru a surmonta dificultăţile diverselor partituri. Îi recomand să fie atent cu orice tentaţie impresarială care l-ar scoate din circuitul său firesc. Ar fi păcat să se piardă pe drumul spinos al iniţierii sale muzicale, răspunzând cu uşurinţă unor oferte primejdioase. Mărturisesc că tinereţea şi puritatea cântului său m-au mişcat profund în celebra arie „Una furtiva lagrima”.
Partenera sa a fost tânăra soprană Ioana Mitu, o apariţie fermecătoare, bună actriţă, cu o voce suplă, plăcută, ea a creat o Adină convingătoare, realizând, în acest fel, un cuplu perfect cu Ionuţ Hotea. Îi recomand, însă, să-şi controleze cu atenţie registrul acut, care are, în unele momente, anumite stridenţe. Aşa cum se prezintă, în acest moment, tânăra interpretă are toate atuurile de a deveni o soprană valoroasă, pentru că este inteligentă, artistă şi are farmec.
Belcore a fost baritonul Şerban Vasile, pe care-l mai văzusem interpretând dificilul rol al lui Evgheni Oneghin. Este un bariton cu reale calităţi scenice, cu o voce care-i permite abordări repertoriale diverse, fără a eluda, însă, o anumită exigenţă stilistică. Să sperăm că va evolua frumos şi firesc în viitoarele spectacole.
Decanul de vârstă al spectacolului este basul Mihnea Lamatic. El aduce cu sine o experienţă interpretativă îndelungată, integrându-se cu inteligenţă şi simţ artistic întregii echipe. A creionat un şarlatan modern, vânzător de iluzii, care într-un mod metaforic ingenios iese dintr-un televizor, fiind asociat, fără îndoială, cu magia actuală a massmedia care îi îmbată pe oameni cu speranţe, dezinformându-i de multe ori.
În Gianetta, soprana debutantă Rodica Vică a avut o prestaţie onestă în rolul episodic respectiv, contribuind şi ea la reuşita spectacolului.
Ca de fiecare dată, corul, sub îndrumarea înţeleaptă şi profesionistă a maestrului Stelian Olariu a asigurat prin prezenţa scenică şi muzicală succesul serii.
Noua premieră a Operei Naţionale, L’elisir d’amore, este un spectacol viu, colorat şi extrem de tineresc, care suntem siguri, va cuceri, în timp, mai ales publicul tânăr al operei care frecventează din ce în ce mai mult spectacolele instituţiei de pe Splai.
Ceea ce se observă în mod sigur este faptul că Opera Naţională prin programele sale îşi propune să aducă pe scenă şi în faţa publicului diverşi colaboratori tineri, unii proaspăt licenţiaţi, care evoluează atât pe scenă cât şi în cadrul Studioului Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess”. Este un mod inteligent de a se etala talente şi de a se putea face o ierarhie a valorilor.