Ion Pop, Casa scărilor, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2015, 91 pag.
Există, în vremea din urmă,
îndeosebi printre tineri,
o furie a „demolării“
înaintaşilor. Unii dintre
aceştia, mai mult sau
mai puţin scriitori, şi-au
însuşit cu uşurinţă deviza
avangardistă a negaţiei („Jos…!“)
şi tot ce nu intră în perspectiva
lor (îngustă/ exclusivistă) asupra
literaturii e bun de aruncat
la coş. O anume anxietate (a
„influenţei“ sau a prestigiului)
datorată „clasicilor“ (unii, în
viaţă) este firească, dar paricidul
simbolic nu reprezintă o garanţie
a construcţiei literare temeinice.
Strigătele de chivuţă şi înjurăturile
de stadion sunt, mai degrabă,
nişte scâncete de neputinţă.
Ion Pop, critic şi istoric literar,
traducător şi poet, personalitate a
Literelor clujene şi a Echinox-ului,
ale cărui volume publicate ar putea
umple vreo două rafturi de bibliotecă,
este unul dintre seniorii care resimt
violenţa atitudinală a noilor generaţii
faţă de aşa-zişii „expiraţi”. De aceea,
poemele din Casa scărilor îmbină
melancolia crepusculară cu vitalitatea
agonală, spaima de moarte cu instinctul
de combatant. În ciuda precarităţilor
fizice, prezentate cu auto-ironie, Ion
Pop rămâne un aprig luptător pe
frontul vieţii şi al poeziei. Nu din
postură de infanterist, ci având
avantajul mobilităţii şi înălţimii celui
din cavaleria uşoară. Lăsând deoparte
armele criticii literare, poetul oferă
o „demonstraţie” de forţă cu sabia
ironic-sarcastică a versului. Însă una
aristocratică, rafinată, cu fandări
livreşti şi lovituri precise. Vocaţia
pedagogică este şi ea mereu trează,
transformând energia polemică în
„lecţii de anatomie” pe corpul însufleţit
şi proliferant (ca work in progress)
al poeziei. Lipseşte morga catedratică,
întrucât profesorul perorează în
contexte informale, de pildă, în casa
scărilor de la Facultatea de Litere,
este persiflant şi ludic, are umor, iar
discursurile meta-poetice se găsesc
inserate în scenarii ale cotidianului.
„Explicând” cum se face poezia,
Ion Pop face, în acelaşi timp, poezie
de mare clasă. Casa scărilor, Mâna
ruptă şi Am citit atâtea parabole sunt
trei arte poetice extraordinare (şi nu
sunt singurele, fiindcă poetul are o
preocupare evidentă faţă de rosturile
şi de manifestările poeziei). Autorul
Avangardismului poetic românesc
denunţă, ca beteşuguri ale poeziei
unor tineri de azi, superficialitatea,
confuzia dintre simplitate şi simplism,
lenea de a produce semnificaţii,
biografismul banal (lipsit de relevanţă
pentru ceilalţi), opacitatea la metafizic,
închiderea în cercul strâmt al concretului.
În poemul omonim al volumului,
autoreflexivitatea vine în valuri. Mai
întâi, profesorul „povesteşte” ce a
auzit şi ce a spus la o conferinţă:
cu toată revolta şi scârba vizavi de
„vremurile noastre atât de nevrednice”,
el îşi reafirmase credinţa dostoievskiană
în „frumuseţea care, totuşi,/ oricât
de târziu,/ va salva lumea”. Continuă,
apoi, cu relatarea întâlnirii cu cei
patru-cinci juni poeţi care îl aşteptau
la ieşire, în casa scărilor, şi cu reluarea
„cursului” despre poezie, pe care, cu
fervoare, li-l ţine acestora: „şi, iarăşi,
în virtutea/ unei tot mai bătrâneşti
inerţii,/ mi-am reluat discursul, poate/
încurajat acum şi de întuneric,/
reamintindu-mi cum alunecaseră ei,
ucenicii,/ cam neglijenţi peste suprafeţe,/
închipuindu-şi că pipăitul, că mirosul,
că gustul/ au de-acum supremaţia
universală,/ şi dându-le, din contra,
drept exemple/ modesta şi harnica
albină,/ lăudată de mine într-un poem
cu faguri şi litere,/ apoi discreta,
mişcătoarea metafizică a furnicilor/
ce trudesc încă, inconştiente,/ la
turnurile lor Babel/ («căci, să ştiţi de
la mine, nu se poate ca poezia/ să nu
se deschidă, cât de cât,/ spre o
pâlpâietoare, mică aură/ metafizică»)”.
Cu regret, întrerup momentan, din
motive de spaţiu, „vocea” magistruluipoet.
Mai departe, el „rescrie”, prin
referinţe şi asocieri livresc-mitologice,
o scenă de exhibiţionism trupesc
dintr-un poem al unuia dintre tinerii
auditori. Autorul Jocului poeziei
vorbeşte, de fapt, despre un sens
superior al artei, în fond, moral
(dostoievskian, cum am mai spus,
dar şi platonician). „Prelegerea”
ajunge, în ritm vioi, la necesitatea
resemantizării „cuvintelor tribului”,
la ideea corespondenţelor simbolice,
însoţită, fireşte, de exemplificări.
Scările pe care urca în copilărie în
pod sau în cireş devin, în lumina
transfiguratoare a poeziei, Scara spre
paradisul acum pierdut: „un fel de
Ionuc Scărarul, –/ copil, urcam pe
fuşteii de lemn/ spre gura podului,
către zumzete/ aurii de viespi, –
se-mprăştia o lumină-n muzici/ cum
pot auzi doar sfinţii/ când îşi ascultă
aureolele, –/ ori către podul şurii,
înspre miresme de fân,/ aproape
dormind,/ cu mii de greieri în mine…”.
În Mâna ruptă, un accident biografic
este speculat pentru „un folos poeticesc”.
Şi aici, poetul se joacă „demonstrativ”,
arătând cum concretul biografist
se poate deschide spre semnificaţii
profunde, general-umane. Tonul este
bonom şi auto-ironic, întâmplarea
are trimiteri istoric-literare („mâna
stângă” argheziană, din Florile de
mucigai, folosită tot în urma unui
„accident” biografic, detenţia):
„învăţând, dacă nu ştiam,/ că scrisul
e şi durere./ Cum să nu profiţi,
dacă tot ţi-ai frânt mâna/ alunecând,
bătrânel ridicol, pe o zăpadă/ de numai
doi centimetri,/ să scrii un demn
poem, chiar cu mâna stângă?// Cineva
poate zice: lasă mâna/ aşa ruptă, fără
metafore, este/ mult mai concretă,
mai adevărată, –/ dar noi, ăştia, credem
că, totuşi,/ o accidentală fractură e
cam prozaică şi măruntă –/ am
vrea să întindem mâna, fie şi ruptă,/
către Universal”. Analogia simbolică,
prin metaforă, mecanismul intertextual
al semiozei (potenţial) infinite
(„dezgroparea” „cuvintelor-moaşte”,
„veşnica pomenire” a „vocilor” din
trecut) sunt amintite şi ilustrate practic
în „lecţia” pre versuri tocmită. În Am
citit atâtea parabole, jovialitatea
ironică se colorează sarcastic. Diatriba
nu mai are în vedere doar decăderea
poeziei (datorată „ultimei generaţii”
– „deocamdată doar muşte moarte,
mult prea puţine, plutesc în supa
generală”), ci a societăţii, în general,
o societate în care valorile intelectualumaniste
sunt terfelite în iureşul
grobianismului şi al barbariei: „De
când poezia tot spune lucrurilor pe
nume,/ pentru ca nu cumva sensul
să obosească/ până la capătul versului,/
de când chirurgii şi-au scos mănuşile/
şi-ţi umblă de-a dreptul prin măruntaie,/
de când interjecţia şi onomatopeea/
au devenit desuete eufemisme/ pentru
scrâşnet şi urlete,/ iar «noi muncim,
nu gândim»,/ poate că singurul lucru
cu-adevărat/ cinstit şi în pas cu vremea
poetică/ ar fi să ieşim în stradă şi noi,
ăştia,/ pentru o ultimă, definitivă
manifestaţie,/ şi să strigăm din rărunchi:
«Jos cu noi!»”. În aşteptarea „versetului”
fulgerător, poetul îşi asumă condiţia
de „psalmist ratat”, de „Iov părăsit,
împuţit sub soare,/ răzuindu-şi zi
după zi rănile,/ ca să dea de triunghi
şi de obelisc”. Poezia, în concepţia
lui Ion Pop, nu poate fi decât o revelaţie
a transcendentului, oricâtă zgură
cotidiană sau oricâte smârcuri de
carne ar strânge în pasta ei. Poemul
Tocmai lucram este încă o ironie la
adresa „realismului poetic al ultimei
generaţii”, prin paralelismul dintre
realizarea unei ediţii critice Urmuz
şi operaţia medicală suferită. Şi o
dovadă în plus că imaginaţia nu
anulează autenticitatea poetică.
Alături de poezie, moartea este a
doua obsesie a volumului. Dar chiar
şi discursul despre poezie, din
Casa scărilor, amuţeşte odată cu
năvălirea gândului că moartea va
veni într-o zi. Aceasta este o problemă
insolubilă, pentru care nu există nicio
rezolvare teoretică şi nicio consolare
sufletească. Poezia, „marathonul
verbal” (căci poetul se ia peste picior
apropo de poemele lungi şi narative),
poate fi însă o formă de amânare a
morţii, aşa cum se întrevede sau se
speră în poemul Justificări. O artă
a fugii (nu întâmplător, a doua secţiune
a cărţii se numeşte Degetul lui Bach,
compozitorul fanatic al sublimului
muzical). După ce şi-a vărsat urletul,
unul muzical şi sofisticat, totuşi (vezi,
de exemplu, Cravata lui Gellu Naum),
Ion Pop îşi încheie cartea într-o notă
aparent senină. Fără să fie un leac,
poezia se dovedeşte măcar un paliativ
al „bolii” cronice numită moarte.
Sanda Cordoş observa că precedentele
volume, Elegii în ofensivă şi Litere
şi albine, au adus două câştiguri
majore în lirica lui Ion Pop: „simplitatea
expresiei şi profunzimea experienţei
existenţiale”. Casa scărilor adaptează
şi mai mult formula „poetului târziumodernist”
(cum se prezintă el însuşi)
la spiritul (postmodernist al) timpului,
păstrând însă gravitatea de fond şi
vibraţia metafizică, atribute ale poeziei
dintotdeauna. O carte vie, cu vervă
polemică, a unui elegiac ofensiv,
animat de „gânduri sfinte, convorbind
cu idealurile” umanist-estetice.
