Prin gentileţea unei doamne din Franţa, Maria Luisa Chevalier, pe care am cunoscut-o la începutul lui 1990 în casa pariziană a Floricăi Dimitrescu, de 15 ani citesc lunar "Magazine littéraire". De cînd serviciul cultural de la Ambasada Franţei ne-a sistat abonamentele la presa literară din hexagon, revista asta plus ce îmi mai cumpăr de la noi sau primesc prin bunăvoinţa unor români parizieni (Mircea Iorgulescu şi Alexandru Niculescu) mă ajută să fiu la curent şi să pot informa la rîndul meu despre actualitatea editorială franceză. Sigur, există Internetul şi îl folosesc, dar nu-i acelaşi lucru. Plăcerea cu care citeşti pe îndelete un text sau altul, privind pozele pe hîrtie, faptul că poţi lua revista cu tine în metrou, săli de aşteptare, în bucătărie şi în pat nu se compară cu lecturile înţepenite, de lucru, de pe ecran. Cu textele de pe Internet, relaţia e obligată, restrictivă şi interesată, pe cînd obiectul revistă îţi aparţine şi lectura e de plăcere în primul rînd. E o deosebire ca între zilele lucrătoare şi week-end pentru un elev. Răsfoind colecţia mea de "Magazine..." pot vedea cum s-a modernizat subtil, în pas cu timpul, păstrîndu-şi totuşi personalitatea uşor de recunoscut. începînd cu ultimul număr, 453 din octombrie 2004, am avut iar surpriza unei remodelări, chiar de la titlu, care a primit un articol hotărît: "Le Magazine littéraire". "Parce qu'il a été toujours unique et qu'il tient ŕ rester" - justifică directorul Jean-Louis Hue într-o scrisoare trimisă fiecărui abonat. împrospătarea s-a făcut după consultarea printr-un chestionar a cititorilor de azi şi ţinînd cont de preferinţele şi sugestiile lor, dar fără concesii populiste, căci publicul ţintă e unul cultivat sau dornic să fie. Plebiscitul a demonstrat - scrie domnul Hue în editorial - că principiile fondatoare ale revistei (ce apare din 1966) sînt apreciate, iar structura ei e bună şi trebuie păstrată, dar fiecare din punctele de rezistenţă (dosarul, marea convorbire cu un autor contemporan ilustru, panorama noilor apariţii editoriale, pe genuri) suportă ameliorări şi diversificări. Cititorii au dorit mai mult spaţiu pentru prezentarea cărţilor de poezie şi eseuri (pînă acum precumpăneau romanele, biografiile, memorialistica). Au sugerat introducerea şi a altor forme de jurnalism literar, mai vioaie: pornind de la o carte lansată de curînd - dezbaterea unei teme, din diferite unghiuri şi cu opinii diverse. Sau o anchetă în jurul unui autor mai puţin cunoscut. Au vrut mai mult spirit critic şi mai puţină complezenţă în cronici şi recenzii. Au cerut pagini de dialog cu ei, un loc unde să-şi spună părerea despre cele citite. Toate acestea sînt fapt împlinit în cel mai nou număr. Şi colaboratorii au fost împrospătaţi. Două noi rubrici fixe au fost atribuite sinologului şi eseistului Simon Leys, stabilit în Australia, şi scriitorului catalan Enrique Vila-Matas, aleşi anume pentru a se ieşi din "tropismul franco-francez", căci ei au o privire mai detaşată, nu suferă de "crispările hexagonale". în sfîrşit, cea mai vizibilă (dar nu ostentativă) schimbare e în prezentarea grafică, îmbunătăţită doar pentru a privilegia textul. Mai aerisită şi mai bine ilustrată, noua machetă nu e sofisticat-artistică, o operă grafică în sine, şi nu face abuz de posibilităţile computerului, ci a fost gîndită pentru a spori confortul lecturii. Elegantă, clară şi atrăgătoare, de la corpurile de literă la punerea în pagină, ilustraţie şi formate - macheta are în vedere facilitarea cititului (cred că înţelegeţi de ce insist asupra acestui fel de "modernizare" fără încărcarea inutilă a paginii cu rastere şi inovaţii derutante care fac textele greu lizibile şi, ce mai, enervează. Părerea mea.) Haina nouă în care ni se prezintă "Le Magazine littéraire" seamănă cu o creaţie Chanel, clasică şi modernă în acelaşi timp, mizînd pe calitatea materialului, rafinamentul croielii şi accesorii asortate (de toate acestea se ocupă o firmă specializată în concepţie şi realizare grafică, un machetator şi un responsabil cu iconografia - se poate vedea în caseta redacţională). Conţinutul numărului din octombrie a fost îndelung pregătit pentru relansare. Dosarul îi e dedicat lui Michel Foucault - la care redactorii revistei revin din 10 în 10 ani. E singurul care a mai fost "îndosariat" de trei ori pînă acum: în nr. 101/1975 (cînd Foucault era în viaţă şi în culmea gloriei), în nr. 207/1984 (cînd era pe moarte) şi în nr. 325/1994, la un deceniu de la dispariţia sa. Dosarele nu se repetă, ci se completează cu noi interpretări datorate unor specialişti, opinii despre postumele apărute între timp, despre bibliografia critică mereu sporită. Ancheta cu titlul Enigmaticul domn Schulz e prilejuită de reeditarea la Ed. Denoel a operelor complete ale lui Bruno Schulz şi de expoziţiile pariziene cu grafica lui. Despre miticul scriitor şi desenator ucis în 1942 de nazişti depune mărturie un fost elev al său din Drohobycz, iar opera literară şi grafica, precum şi biografia îi sînt revizitate de Gérard-Georges Lemaire, care crede că viaţa postumă a lui Bruno Schulz în contemporaneitate nu se va sfîrşi şi tot mai speră ca manuscrisul dispărut al ultimei sale cărţi, Mesia, să fie găsit. Dezbaterea sub genericul Gîlceava imaginilor, porneşte de la lucrarea germanului Hans Belting, recent tradusă la Gallimard, Pentru o antropologie a imaginii, discutată de universitari francezi specializaţi în estetică şi filosofia artei într-un limbaj accesibil şi cu o rigoare ce nu exclude accentele polemice. Actualitatea editorială e prezentată printr-o selecţie din valul uriaş de apariţii ale toamnei, în recenzii scurte şi edificatoare limitate la subiect şi judecată critică. Inutil să spun că partea leului o au tot romanele. Drept să spun, dintre cele franţuzeşti nici unul nu mi-a făcut poftă. Interesant pare în schimb, cu tot tonul mordant al criticului Jean-Paul Dubois, ultimul roman al lui John Updike, Gertrude şI Claudius, în care a imaginat ce s-a petrecut la Elsinore înaintea acţiunii din Hamlet, începînd cu bunicul matern al prinţului, Rorik, continuînd cu mariajul nefericit al Gertrudei cu Horwendil şi pasiunea pentru cumnatul ei, Claudius. Dincolo de intriga demodată, apar harul, erudiţia şi capacitatea lui Updike de a restitui intensitatea vieţii, cu tot ce are mai rău şi mai bun fiinţa umană - conclude Dubois. De fapt, literatura americană (tot romane!) ocupă mai multe pagini în acest număr decît cea naţională. Dintre multele cărţi de peste ocean lansate recent în traducere franceză, ne-a atras atenţia una semnată de Bruce Benderson şi apărută la Ed. Rivage sub titlul comercial Autobiografie erotică. Obiceiul de a schimba titlurile de cărţi şi filme din raţiuni de marketing nu mi se pare corect. De fapt, aflăm din recenzie, romanul se intitulează în original The Romanian. Românul despre care e vorba se numeşte Romulus ("comme dans un fantasme", scrie recenzentul!) şi e un băiat care se prostituează. Acţiunea se petrece în exotica, pentru intelectualul new-yorkez, Românie - "o altă lume" şi povestirea, amestecînd mitul şi realitatea, îmbrăţişează, dacă am înţeles bine, întreaga istorie a ţării noastre. Poate ar merita văzut ce-i cu acest roman picant.

În sfîrşit, marele interviu al numărului s-a nimerit să fie cu scriitorul israelian Aharon Appelfeld, născut în 1932 la Cernăuţi, într-o familie de evrei asimilaţi, care se considerau europeni şi vorbeau fluent germana, franceza, dar şi ucraineana şi româna. Tragedia lor a început în 1940, cînd mama a fost ucisă de nazişti, iar tatăl şi fiul deportaţi. Micul Aharon, în vîrstă de 8 ani, a reuşit să fugă din lagăr şi a supravieţuit patru ani, ascuns în pădurile ucrainiene. După război, la 14 ani, orfanul a ajuns în Palestina, iar după înfiinţarea statului Israel şi-a făcut studiile rămînînd în mediul academic să predea literatura ebraică. La 30 de ani debutează ca scriitor în ivrit - "limba maternă adoptivă" - şi cărţile lui devin repede cunoscute în lume. N-am loc aici să intru în detalii, dar răspunsurile lui Aharon Appelfeld la întrebările avizate puse de doamna Minh Tran Huy, redactor-şef adjunct la "Le Magazine littéraire", sînt extraordinare în sobrietate şi modestie, te incită să-i citeşti romanele.

Un lucru e clar după ce termini revista: redacţia condusă de domnul Hue şi doamna Huy ştie să-şi împărtăşească pasiunea pentru literatură.