(Născut în 1964, Laurent Bonzon trăieşte la Lyon.
Jurnalist, traducător din germană, este şi autor
al mai multor romane poliţiste scrise în colaborare
cu Denis Bretin şi apărute la Éditions du Masque
şi la Seuil între 2000 şi 2014, ca şi al unui scenariu
de lungmetraj Matière noire, împreună cu regizorul
Andrei Zulawski. În colaborare cu fotografi sau
desenatori, a scris mai multe lucrări despre peisajele
şi oraşele care-i plac. Bucureştiul este unul
dintre ele.)
bucureşti, 7 august. Sfârşit de
duminică. Un cuplu aferat
îşi descarcă automobilul plin
de ce a adus dintr-un week-end petrecut
departe de casă. Femei bătrâne privesc, fumând
cu nesaţ, de la balcon. Prima adiere a serii duce
până la ele ţârâitul sfios al unor greieri. Cutia
frigorifică e grea, plină de produsele care nu
se mai găsesc în oraş de când marile magazine
aduc ce-i proaspăt din ţările fără soare unde şi
ultima roşie se coace la adăpost. Se regretă treaba
asta de parcă nimeni n-ar fi de vină. Aşezaţi
pe treptele de la intrare, doi băieţandri neinteresaţi
de ce văd îşi povestesc isprăvi de oameni mari.
Scuipă din când în când pe cimentul cald.
Mai târziu, un vânt de vară începe să bată
în oraş, la început slab, apoi insistent, răcorind
asfaltul străzilor şi alunecând pe faţade. Ca să-l
simtă trecând, nu puţini au ieşit la ferestre
sau într-un colţ de balcon. Bărbaţi mai ales. Stau
singuri scrutând cu capătul aprins al ţigărilor,
prefăcându-se nepăsători, clar-obscurul vieţilor
de peste drum. Cu un pic de noroc, vreunul va
apuca să vadă câte ceva dintr-o femeie goală. E
spectacolul estival oferit celor pe care nu-i mai
atrage marea. Sunt mulţi cei care se ascund de-a
lungul zilei în umbra caselor, făcând să se audă
zgomotul aparatelor de aer condiţionat. Tânjesc
după spaţii pe care nu le vor străbate, fie din
oboseală, fie de săraci, cel mai adesea din ambele
motive. Bătrânii ies uneori, ducând prin dogoarea
amiezii pungi de plastic pe jumătate goale şi
totuşi prea grele pentru ei. În urma lor câte un
câine, amuşinând, preocupat de foame mai mult
decât de mersul trist al stăpânului său.
Viaţa cartierelor se însufleţeşte cel mai
adesea la încrucişări, mari sau mici. Câteva tarabe
sunt de ajuns ca să servească drept magazine.
În Piaţa Dorobanţi, un chioşc minuscul propune
spre vânzare romane sentimentale despre
care îţi vine greu să crezi că mai pot să atragă
cititoare. Deasupra unor arcade de beton
uzat, unde un flăcău aşezat pe o cutie de carton
vinde cu 4 lei paharul de smeură sau de mure,
fâşii roşii de benzi publicitare laudă cu litere
groase meritele unei bănci germane sau ale unui
5G menit să „te“ elibereze de internet. Nimeni,
nici la Bucureşti, nu pare să observe că marketingul
îl tutuieşte pe consumator cu la fel de puţină
politeţe cu câtă îl trata comunismul pe cetăţean.
O legătură trebuie să existe. Trecătorul nu are
destul loc să stea să se gândească la asta, atât e
de strâmt trotuarul pe care i s-ar cuveni să meargă
şi care e ocupat de o armată de vehicole care
staţionează. Sigur e că nu există în Europa spaţiu
de mers pe jos atât de mizerabil. Urbaniştii cei
mai grijulii n-ar fi putut să prevadă o astfel de
derută a plimbării. Resemnaţi, pietonii, inclusiv
bătrânii, s-au predat iute fără să pună mâna
pe arme. Progresul are asemenea consecinţe pe
care eşti nevoit să le crezi de invidiat, ori pe ce
drum ai apuca-o. Iar aici spaţiul nu ajunge ca să
facă faţă cohortelor de automobile care defilează
cu viteză şi în rânduri tot mai strânse de-a lungul
capitalei. Cândva, într-o zi îndepărtată, locuitorii
se vor răscula împotriva acestei invazii.
bucureşti, 9 august. În Piaţa Unirii
bulevardele sunt largi ca nişte
braţe de mare şi trebuie să aştepţi
mult ca să traversezi. În depărtare, bezeaua
uriaşă a palatului pare aproape. O doamnă
corpolentă o ia înaintea semnalului, înaintează,
după aceea dă înapoi blestemând valul de maşini
care sunt pe punctul s-o ia pe sus. Pe margini,
nimeni n-o compătimeşte. Mai mulţi o şi depăşesc
când stopul trece pe verde. În insula centrală,
gigantică platformă tunsă, greu accesibilă, tineri
turişti americani fotografiază mozaicurile banale
care decorează fundul fântânilor fără apă.
Dogoarea amiezii face şi mai ostilă zona pe
jumătate pustie a acestui centru al pieţei care
descurajează orice spaţiu verde ornamental. Ca
şi cum nimic n-ar merita să răsară şi să
crească în inima acestui cimitir arhitectural
instalat de istorie în plin centrul oraşului. De
jur împrejur, panoramic, publicitatea adaugă o
tuşă de indecenţă ţipătoare tristeţii paşnice a
faţadelor cu tencuiala căzută. Mai sus de
etajul şapte sau opt al clădirilor, locatarii nu văd,
prin urmare, lumea dimprejur decât printre
zâmbetele retuşate ale unor creaturi cu vino
încoace, sau siluetele sticlelor de băuturi gazoase
minunat de proaspete şi mult prea mari pentru
ei. Sunt singurii care nu văd mai nimic. Încheind
ocolul pieţei ca să regăseşti umbra străzilor mai
înguste şi mai puţin gălăgioase, te bucuri pentru
ele că vederea liberă le este permisă.
bucureşti, 10 august. Frumuseţea
distantă a oraşului ţine fără îndoială
de faptul ca oricine poate să-l
parcurgă căutând de-a lungul străzilor şi
bulevardelor ce i se adresează. Secolul nouăsprezece,
anii ’20, anii ’30, anii ’50, anii ’80, trecerile de
la o epocă la alta sunt numeroase, dând sentimentul
timpului, acest du-te-vino anarhic putând să-i
respingă pe dornicii de certitudini temporale şi
estetice. A iubi Bucureştiul presupune să ai simţul
ascuţit al clivajelor şi al timpului pierdut. Oraşul
se ascunde dincolo de ruinele emoţionante ale
unui trecut bogat, în vestigiile stăruitoare ale
unei lumi dispărute. Iată cam cum stăm. Vom
înţelege că pentru a vedea ceva mai limpede
liniile mari ale acestei capitale e preferabil să
întreţii relaţii bune cu fantomele.
bucureşti, 11 august. Nici turcesc,
nici grecesc, nici nordic, oraşul îşi
urmează ritmul. E câteodată ceva
atenian în unele străzi care duc de la prestigioasa
Calea Victoriei până în cartierul Matache. Mai
multă lejeritate şi decontractare, o relaxare
urbană făcută din puţină verdeaţă frumos aranjată
care, pe parcursul mai multor străzi, îl odihneşte
pe drumeţ. E posibil şi ca dogoarea verii să
sublinieze conturul acestui miraj. Căci oraşul
nu se apără decât foarte puţin de soare. Dimpotrivă,
se hrăneşte cu el, îl absoarbe în timpul zilei şi
îl restituie seara, între ziduri şi sub copaci. Asta
produce, între altele, minuscule curţi cimentate
transformate în terase unde într-un bidon de
fier despicat, bucătari mai mult sau mai puţin
pricepuţi prăjesc mititei. Înrudite cu chiftelele
turceşti, aceste grămăjoare de carne în formă
de cârnăciori, parfumează unele străzi când
se face noapte şi răcoarea continuă să se lase
aşteptată. Găseşti aceste bunătăţi unsuroase
şi în pieţe. Clientela e populară, mai ales bărbaţi.
Mamele de familie bună îşi învaţă progenitura
să se ferească de o carne ale cărei condiţii de
preparare le rămân necunoscute, după cum şi
când şi în ce fel a fost tocată. După ce mănâncă,
clienţii fumează cu halbe de bere în mâini.
bucureşti, 12 august. Şi la Bucureşti
Strada Paris este cea mai frumoasă
din lume. În orice caz, din cartierul
Dorobanţi. Se ajunge acolo pe străzi cu nume
mai puţin importante, cum ar fi Strada Londra,
Strada Roma, Strada Washington... Împrejur,
sunt vile elegante, când n-au fost renovate. După
renovare, care câştigă tot mai mult teren în acest
cartier confortabil, vizitatorul rămâne cel mai
adesea la poartă, incapabil să pătrundă în sufletul
acestor case, şi încă mai puţin în al celor ce locuiesc
în ele. Poate că asta ameninţă oraşul în profunzime,
conformismul oamenilor şi al aspiraţiilor lor, cel
puţin tot atât cât al materialelor de construcţie.
În afară de scrâşnetul betonierelor şi de
ecoul dezordonat al loviturilor de ciocane, vara
e calmă pe străzile astea înăbuşite de umbra marilor
copaci. Doar câteva limuzine hibride, de culoare
închisă, răsar cu încetineală din subteranele
diplomaţilor, fac să fâşâie asfaltul impecabil al
ambasadelor şi să se simtă în jurul lor un fior de
secret şi de aventură. O barieră albă se ridică,
un grilaj negru se închide într-o secundă, nu mai
mult. Pe aleile nepăsătoare, nici un localnic n-ar
putea să depună mărturie despre direcţia pe care
a apucat-o acest freamăt înainte de a înceta. Nicio
speranţă dinspre subsolurile deghizate la repezeală
în des salons de beauté care îi dau cartierului
răcoare contribuind cu hărnicie la eleganţa
standardizată a doamnelor ce locuiesc în împrejurimi.
Aplecate asupra unghiilor unor mâini sau a
rădăcinilor rebele ale unei coafuri decolorate,
ar fi şi ele incapabile să spună pe ce cale acum
reînnoită s-au risipit nădejdile de odinioară.
Din toate părţile, destinul Dorobanţilor,
cuprins azi de speranţa de a face să retrăiască
strălucirea unor vremuri trecute, rămâne istoric
şi geografic internaţional: pe lângă numele străzilor
şi al numărului mare de împrejmuiri care delimitează
fiecare proprietate consulară ori diplomatică,
cartierul acesta pare şi să pună în valoare, în
partea lui de vest, prezenţa unei clădiri dizgraţioase
ocupată de Ministerul Afacerilor Externe şi, ceva
mai încolo, o pistă cu şase benzi botezată
foarte potrivit Bulevardul Aviatorilor.
Ultima întrebare care i se pune vizitatorului
gata să se lase fermecat de seducţia Dorobanţilor,
este misterul sipetului format de Aleea Modrogan:
oare ce năzdrăvănii se străduieşte să ascundă
acest zid interminabil care înconjoară cartierul,
ca să fie răsucit în acest fel ? Delimitând un
domeniu circular inaccesibil şi plin de verdeaţă,
ferecat de mai multe porţi supravegheate,
acest mic zid cimentat încărcat cu grilaje şi
întrerupt de ritmul stâlpilor de cărămidă roşie
pare condamnat să se prăvălească. Iar numărul 1
de pe Aleea Modrogan, unde se zăreşte un
palat teşit, în stil moldovenesc, nu dă asigurări
privitoare la soliditatea fundaţiei câtă vreme este
adresa prestigioasă a unui partid politic.
Prin urmare, aici, ca şi în alte părţi ale
oraşului, unde străzile şi titlurile de proprietate
şi-au schimbat numele de atâtea ori, e preferabil
să ocoleşti cu răbdare secretul, într-un sens şi în
celălalt, fără să speri în adevăr ori în clarificare,
afară de aceea, parfumată şi schimbătoare, pe
care o răspândesc teii încă din zori.
bucureşti, 23 august. „Cimitirul
Bellu“. Şoferul de taxi i se adresează
gps-ului, care-i promite să-l ferească
de aglomeraţie. Oraşul e saturat de circulaţie
în orice zi a anului. Douăsprezece minute, spune
aparatul, douăsprezece minute îi repetă taximetristul
clientului său. Până la urmă, vor fi necesare
treisprezece. Nu-ţi pare rău după un minut când
te duci la cinitir. E cel mai renumit din Bucureşti.
Cel mai căutat de asemenea. Loc de plimbare şi
de omagiu. Soldaţilor francezi din armata Dunării.
Marilor scriitori şi artişti ai ţării. Academicienilor,
care dorm împreună într-un pătrat arondat
instituţiei. Eroilor Revoluţiei, tinerii căzuţi sub
gloanţele securiştilor lui Ceauşescu în confuzia
tragică a zilelor din decembrie 1989. În faţa
mormântului lui Caragiale, la umbra unor arbuşti,
o bancă le oferă trecătorilor odihnă provizorie.
Dar cine cunoaşte istoria contingentului de soldaţi
francezi veniţi în 1918 să moară la Bucureşti şi la
Giurgiu de tifos şi de gripă spaniolă ? Datorită
recentului centenar al izbucnirii Primului Război
mondial, mormintele lor insolite erau îngrijite...
În afară de ordinea riguroasă a crucilor albe şi
a cocoşului dolofan strălucind pe un piedestal,
cel mai mişcător în acest ansamblu este un tricolor
pictat cu neîndemânare pe zidul incintei. La
mijlocul culorii roşii, o trăsătură gri desenează
o formă care te face să te gândeşti la frontierele
României. Hazard al urbanismului, dacă există
aşa ceva la Bucureşti, minaretul unei moschei
răsare între două mari grupuri de blocuri în faţa
acestui careu militar din Cimitirul Bellu. O moştenire
a perioadei comuniste în timpul căreia s-a obişnuit,
când nu să le distrugă, să fie ascunse edificiile
religioase îndărătul unor construcţii laice lipsite
de cel mai mic farmec. Astăzi, un gigantic anunţ
publicitar Flanco, deasupra unor prăvălii desperecheate,
complică şi mai mult peisajul.
bucureşti, 20 august. De ce depinde
farmecul unui oraş? Fără îndoială
de un echilibru de găsit între case,
copaci şi oameni. Fiecare îl are pe al său,
într-un fel, iar Bucureştiul s-a ferit de el. Te întrebi
aşadar, văzându-i plimbându-se în grupuri de
turişti veniţi de departe, ca să nu spun chinezi,
pe Calea Victoriei, un fel de Bulevardul 5 local.
Cum se vede oraşul de acolo, câtă vreme nu
este decât o etapă, mai curând neaşteptată, între
Viena, München, Roma şi Paris, văzute în două
săptămâni, dus şi întors? Ce fel de imagine duc
ei acasă, în bagajul lor? O capitală europeană
printre altele – Gucci, Lancel, Radisson, Furla,
Porsche, Mont Blanc – înzestrată cu o minunată
pistă pentru biciclete pe care o doamnă elegantă
alunecă pe trotinetă şi telefonând? Multe taxiuri
galbene le amintesc pe cele de la New York
în mai mic şi mai rapid. Comercianţi ca
oricare alţii, dar care încă n-au aflat că clientul
este rege. O vedere de pe vremea când
elita ţării făcuse din capitală „micul Paris“?
...Interbelic. Este cuvântul care rezumă
nostalgia unui timp când frumosul şi ornamentul
îşi aveau încă partea lor, făcută din eleganţă şi
distincţie. Perioada dintre războaie, asta e.
Prezentare şi traducere de Constanţa Ciocârlie
