Scepticul constructiv
De la începutul activităţii sale de critic literar, datând cam din anii '64-'65, Laurenţiu Ulici s-a manifestat ca un sprijinitor ofensiv şi tenace al spiritului de insurgenţă, al inovărilor oricât de riscate, al nonconformismelor artistice, atâtea câte se puteau produce în climatul acelui moment de liberalizare bine strunită. A fost, în epocă, un susţinător pe faţă al grupului oniric, ai cărui componenţi erau rău văzuţi de autorităţi, nu atât pentru ce scriau cât pentru comportarea lor publică. Erau suspectaţi, nu chiar pe nedrept, de intenţii subversive.
Astfel orientat, Laurenţiu Ulici era firesc să dea multă atenţie celor mai tineri scriitori, căci de la ei erau aşteptate gesturile cutezătoare, înnoirile, schimbarea de orizont estetic. A urmărit de aceea, vreme de un deceniu şi jumătate, dacă nu şi mai mult, în foiletonul din România literară, debuturile, toate debuturile petrecute în interval. Era o performanţă ce da măsura puterii de cuprindere a acestui critic, mobilizat în acţiunile lui de năzuinţa spre integralitate. În prefaţa la volumul Literatura română contemporană (1995), vorbea despre "necesara şi mereu amânata "hartă" complexă şi completă a literaturii naţionale".
Alteori i se părea însă utopic, un miraj, acest proiect al cuprinderii integrale, şi de aici ideea sa, în acelaşi text exprimată, că a scrie o Istorie a literaturii ar fi un act sortit, în principiu, eşecului. Şi aceasta pentru că nimeni nu poate citi totul, tot ce s-a scris şi publicat într-un anume răstimp, şi cu atât mai puţin tot ce s-a scris şi publicat de la începuturile literaturii naţionale până la zi. Se pune în acest caz întrebarea: cum să înlături, ca autor al unei Istorii a literaturii, suspiciunea de necunoaştere integrală, de ignorare a unor texte, poate şi ele valoroase, dar la care, pur şi simplu, nu ai avut cum să ajungi? Încrucişăm atunci braţele? Nu, desigur, dar îngustăm cât mai mult segmentul cuprinderii temporale, astfel încât să ne scape cât mai puţine lucruri necitite. Istorii ale literaturii "de la origini până în prezent", în această perspectivă, nu sunt posibile, ci numai istorii parţiale, restrânse, în cel mai fericit caz, la teritoriul contemporaneităţii imediate.
Această teză o susţinea Laurenţiu Ulici în prefaţa unei cărţi concepute ca o Istorie a literaturii româneşti postbelice, în şase volume, chiar dacă nu folosise în titlu termenul "istorie". (Într-o notă finală se referă totuşi la "volumul al doilea al acestei Istorii").
Intra criticul în contradicţie cu sine susţinând, în principiu, că o Istorie a literaturii nu poate fi scrisă, iar în practică se şi înhămase la scrierea uneia? Contrazicea prin fapte ceea ce afirmase teoretic? L-am surprins nu o dată pe Laurenţiu Ulici şi în astfel de situaţii. Demonstraţiile sale curgeau perfect, dezvoltând riguros premise logice, ceea ce nu însemna că deveneau şi obligatorii, prin concluziile lor, în acţiunea lui practică. Aceasta îşi avea legile şi mecanismele ei, pe care Ulici, de asemenea, le stăpânea. Şi mai era şi jocul speculativ căruia Ulici i se dăruia cu mari voluptăţi, plăcerea aproape copilărească de a intriga, de a şoca prin susţineri paradoxale, cărora izbutea să le confere coerenţă şi să le dea totdeauna o motivare credibilă. Îl amuza să "sperie", să-şi pună convorbitorii în alertă, să-şi incite auditoriul prin teorii şocante şi alarmante lansate abrupt. Nu este mult timp de când l-am auzit, la Sinaia, la Colocviul despre roman, dezvoltând cu mare vervă teza dispariţiei criticii, adică a profesiunii pe care el însuşi o ilustra cu atâta har. Critica şi-ar fi schimbat câmpul de adresare, ne avertiza, nu mai vorbeşte cititorilor profesionişti, ci acelora pe care ni i-a furat televizorul. Iar dacă e aşa, critica trebuie să-şi schimbe formulele, uneltele, căci altfel va dispărea. De altfel totul va dispărea, profeţea Ulici şi mai sumbru, în afară de televiziune. Acest apocalips cultural creat de "imperialismul mediatic", în care deja am intrat şi nu ne dăm încă seama, Ulici îl descria în cele mai negre culori, dar eu îi ghiceam, ascultându-l, şi zâmbetul lăuntric, căci se şi amuza, parcă, înspăimântându-ne cu imaginile de infern pe care ni le flutura pe dinaintea ochilor.
În fond, Laurenţiu Ulici făcea parte din categoria scepticilor constructivi, ca şi E. Lovinescu. Conştienţi de faptul că vor construi pe nisip astfel de oameni construiesc totuşi. Convinşi de zădărnicia ultimă a oricăror strădanii ei nu pot să nu acţioneze, să nu creeze, să nu lupte. Şi o fac nu doar pentru ei dar şi pentru ceilalţi, cum a făcut-o şi mult regretatul nostru confrate şi prieten, conducător, şi salvator, în timpuri grele al mereu năpăstuitei noastre comunităţi literare.
Gabriel Dimisianu
Magister ludi
Laurenţu Ulici mi-a fost drag şi pentru că ştia să se joace. Nu mă gândesc numai la jocurile propriu-zise - bridge, şah, table, pocker - la care nu avea egal în lumea scriitoricească, ci şi la gândirea lui combinativă, la practicarea curentă a paradoxului, la arta construirii unor teorii fanteziste.
Astă-vară, la mare, Laurenţiu Ulici stătea pe terasă şi mă admonesta când mă vedea îndreptându-mă către mare cu cearşaful de plajă în mână:
- Ce faci, dom'le?! De asta ai venit la mare, ca să mergi la plajă?!
- E o excepţie, îi spuneam. Numai azi. De mâine îmi revin.
Mă simţeam ocrotit de Laurenţiu Ulici, ca de un frate (ceva) mai mare. Era fundamental bun. Când se supăra devenea, ca toţi oamenii cu adevărat buni, comic. Supărarea lui era neverosimilă, nu i se potrivea, părea un exerciţiu actoricesc.
în biroul lui de la Uniunea Scriitorilor, suporta cu stoicism vizitele tuturor celor care voiau să-l viziteze, unii dintre ei atât de enervanţi încât, dacă aş fi fost în locul lui, i-aş fi dat imediat afară, nu pe uşă, ci pe fereastră. Dar Laurenţiu Ulici avea răbdare cu ei şi continua să-şi îndeplinească multiplele obligaţii în mijlocul peroraţiilor şi vociferărilor, care luau uneori amploarea unui vacarm.
în ultimii ani, Laurenţiu Ulici avea o amantă de care era nedespărţit: telemobilul. îl purta peste tot cu el, inclusiv în cele mai simandicoase şedinţe, şi răspundea la fiecare apel, spre exasperarea asistenţei. Prin acea jucărie mică şi ţârâitoare s-au strecurat toate miile de pledoarii prin care preşedintele Uniunii Scriitorilor a apărat cauza Uniunii Scriitorilor. Reuşind să păstreze în stare de funcţiune, în vremuri potrivnice, o instituţie mai vulnerabilă decât altele.
De ce mor oameni ca Laurenţiu Ulici? Poate pentru că am greşit cu toţii cu ceva şi suntem pedepsiţi. Sau poate pentru că nu ştim să-i preţuim. Numeroşi membri ai Uniunii Scriitorilor care n-au făcut niciodată ceva pentru Uniunea Scriitorilor l-au tot agasat pe Laurenţiu Ulici, lansându-se în reproşuri capricioase şi etalându-şi ţâfnele. Aş vrea să-i văd pe aceşti purtători de mutre acre acum, când generosul şi răbdătorul lor protector nu poate fi găsit la nici o oră, nicăieri.
A trecut puţin timp de când ne-am despărţit de Laurenţiu Ulici şi deja mi-e dor de el. Aş vrea să-l mai aud dezvoltând teorii - literare sau politice - cu o inepuizabilă plăcere a construcţiei fanteziste de idei. Fiecare discuţie cu el era şi un joc, în care lui îi revenea rolul de magister ludi. Ce frumos ar fi ca şi dispariţia lui Laurenţiu Ulici să facă parte dintr-un scenariu ludic! Să-l vedem apărând din nou între noi şi râzând de spaima pe care ne-a provocat-o! Ne-am strădui să nu-l mai supărăm, în nici un fel. De iubit l-am iubit întotdeauna. Dar acum am avea grijă să-i şi arătăm asta.
Alex. Ştefănescu
Neobosit şi vital
Moartea prietenilor, mai cu seamă a celor mai tineri decît mine, mi se pare neverosimilă. Nici azi nu sînt convins în străfundurile mele că, mai vîrstnicii mei dragi, Mircea Zaciu sau Roger Câmpeanu, nu mai sunt, nu voi mai vorbi cu ei niciodată. Iar, acum, Laurenţiu, neobositul şi vitalul, optimistul şi mereu iscoditorul, curiosul, energicul, cel gata mereu să organizeze ceva, gata să-ţi facă o bucurie, gata să ajute şi să glumească, generosul şi ludicul, nonconformistul şi ingeniosul... unde e? Înainte de plecarea mea din ţară, ne vedeam săptămînal. Am făcut împreună, în aceeaşi casă, multe vacanţe la "2 Mai". Am trăit cutremurul din '77 la el în casă. Am mers împreună la Cluj şi în Maramureş, la festivaluri de poezie, în goana cu care conducea maşina - şi care mi se părea că e singurul pericol ce-l paşte. Nu a fost aşa... Apoi la München, în anii în care era un pericol să fiu vizitat, a stat la mine de mai multe ori... nu s-a temut. Şi iată, o teribilă moarte în somn: ce va fi visat, oare, cînd viaţa îl părăsea, atît de devreme, atît de devreme?... Laurenţiu adora jocul. În tinereţe, fotbalul şi ping-pongul, dar şi bridge-ul şi belota, şahul şi zarurile. Învăţa imediat un joc şi pasiunea sa nu mai avea oprelişti. Dar dacă perdea - şi cum s-ar fi putut altfel? - nici o urmă de ranchiună faţă de cîştigător - doar o privire de copil dezamăgit. Căci era ascuns în acest bărbat mare şi falnic un copil, o inocentă şi o secretă nevoie de protecţie. El juca... jucîndu-se... Criticul literar a lăsat în urma lui o dare de seamă completă asupra debuturilor din anii '70-'80, neuitata sa "Prima verba", la început rubrică în România literară, apoi cărţile cu acelaşi titlu. Toţi debutanţii acelor ani au avut de la el un prim cuvînt, o primă judecată - primă vorbă de încurajare, mulţi... Cred că 20 de ani a scris săptămînal despre cei noi veniţi - un semn al aceleiaşi generozităţi. Ultima carte ce-am primit-o de la el a fost Antologia poeziei româneşti intitulată 1001 poezii de care m-am folosit cu spor la seminarul de romanistică din Heidelberg. Îi plăceau gesturile temerare, îi plăcea pariurile grele... Scrisul său era dominat de ingeniozitate, talentul frazei sale cucerea. Era dăruit de natură cu o memorie uluitoare, aş zice irezistibilă.
Ce pierde, o dată cu el, Uniunea Scriitorilor, trezită la o nouă viaţă de energia şi devotamentul său, ştiţi mai bine decît mine.
Nu mai e Laurenţiu cel drag nouă. S-a dus în văzduhul cel mare care l-a curăţat de gazele care i-au adus moartea.
În urmă cu trei săptămîni, ne-am văzut o seară la München, la prieteni buni comuni. Am băut împreună un păhăruţ de horincă adusă de el din Maramureş. M-am veselit de felul cum vorbea de nepoţica lui, mă uimea că descoperise bucuria de a fi bunic. Laurenţiu... bunic! Ni s-a părut tuturora un paradox, o glumă.
La plecare, după ce am făcut planuri pentru revelion, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: "Ţin-te tare, domn profesor!"
Eu m-am ţinut - şi privesc la cerul de iarnă, poate-poate voi vedea un semn de la el, că totul nu este decît o glumă, o farsă, din cele care îi plăcea uneori să facă...
Gelu Ionescu
Totul era scris
Dacă mori în Postul Paştelui sau al Crăciunului vei fi aşezat la dreapta Domnului. Dacă eşti înmormîntat într-o zi cu soare înseamnă că nu ţi-a părut rău nici pentru viaţa, nici pentru moartea ce ţi s-a dat. Absurdul, ca o fiară venind din altă lume, a lovit scurt şi s-a retras în întunericul pîndei sale. Laurenţiu Ulici ne-a lăsat cu binele şi răul acestei lumi, făcînd din plecarea lui dintre noi încă o probă a adevărului, lăsîndu-ne în felul său specific, ştiut de puţinii săi prieteni, să ne auto-judecăm în confruntarea cu realitatea.
Nu cred să mai fi existat în cultura românească, poate cu excepţia lui Titu Maiorescu, un alt critic literar care să purceadă la munca lui de alegere între bun şi rău, între frumos şi nefrumos, între folositor şi inutil, între speranţă şi deziluzie cu atîta încredere, bunăvoinţă şi înţelegere a unicului şi a contextului, aşa cum a fost Laurenţiu Ulici. Generaţii de scriitori, ori de simpli aspiranţi îi datorează individualizarea, trecerea dinspre anonimat către notorietate. Fire mistică el făcea pariuri cu fiecare destin literar, pariuri în care el ştia, iar ceilalţi păreau a şti. Multe destine literare au fost prefigurate încă de la primele lor versuri, de la primele lor pagini şi unii dintre autorii de astăzi îi datorează chiar lămurirea cu sine, cea mai importantă trezire din somn a unui scriitor.
Mistic şi romantic în acelaşi timp Laurenţiu Ulici avea premoniţia viitorului (chiar dacă era vorba de viitorul literar al unuia sau altuia dintre autori, începători sau cu un teanc de cărţi publicate), dar al viitorului altora. Din cîte ştiu eu, niciodată Laurenţiu nu s-a gîndit la viitorul său. Era convins că, în ceea ce-l priveşte, totul era scris. Jucător de dragul jocului, el întrevedea în cei care-i trimiteau cărţi, între cei care-i ieşeau în cale, ori în cei care îi stăteau în preajmă, la bine şi la rău, semnele viitorului şi avea plăcerea copilăroasă de a le anunţa cu aerul celui ce ştie ce spune. De cele mai multe ori mizele sale au fost cîştigătoare pentru cei care erau temători şi neîncrezători în propriul destin literar. Dar misterul, romantismul şi premoniţia se arătau în deplina lor putere în cîmpul relaţiilor umane. Cine l-a cunoscut mai îndeaproape nu poate să nu recunoască faptul că Laurenţiu era un soi de guru în învăţătura decenţei, a cavalerismului, a onoarei ca trăsături definitorii ale unui om. Dăruia cui voia să primească seminţe ale bunătăţii şi mai ales ale cinstei. Dacă avea dreptate într-o dispută te făcea să i-o recunoşti singur, chiar cu bucuria de a i-o împărtăşi. Dacă nu, îţi dădea satisfacţia unei recunoaşteri pline de încîntarea că adevărul a ieşit la lumină. Avea o ştiinţă cu totul specială în a-şi îmbogăţi prietenul sau adversarul chiar şi atunci cînd acesta pierdea.
Era aidoma cu arhitectul Templului care descoperea misterul pe măsură ce-l construia, părînd că este doar vocea unei înţelepciuni care l-a ales să-i fie mesager. Mult mai tîrziu, cînd lumina minţii şi sufletului său va clipi în depărtare vom înţelege ce am pierdut. Cei care l-au iubit îşi vor da seama că l-au iubit prea puţin, iar cei care i-au fost neprieteni îşi vor da seama că au pierdut în el un adversar demn şi nu un duşman. Uniunea Scriitorilor din România a pierdut nu doar un preşedinte, ci o şansă de a supravieţui, iar literatura română una de a se limpezi. Cît priveşte pierderea oamenilor de litere ea este pe măsura sufletului lor - cei care îl au, au simţit că li s-a întîmplat o nenorocire, cei care nu, nu.
Eugen Uricaru
Ultimul motiv
Prin 1969, Mircea Martin, bunul meu profesor şi prieten, care era pe atunci lector universitar la Teoria Literaturii, ne-a adus la "cerc" pe tînărul critic literar de la "Contemporanul", Laurenţiu Ulici. Eram un grup de studenţi - Ioan Petru Culianu, Victor C. Ivanovici, Şerban Anghelescu, Silviu Angelescu, Dana Popescu (Şişmanian), Paul Drogeanu - în care rigurosul nostru mentor, doar zece ani mai mare decît noi, vedea oarece sclipiri...
Cît de mult conta atunci acea minimă diferenţă de vîrstă! Eu eram, desigur, cel mai insolent, imberb şi obraznic dintre toţi, dar asta e altă poveste.
Prietenia cu Lulu Ulici s-a înfiripat firesc, aveam să fim părtaşii unor glume literare serioase (un fel de afinitate electivă, să zicem!), ca şi a unor (nenumărate) peripatetizări cu sfîrşituri mai mult sau mai puţin bahice, toate întru literatură. Pe mine m-a sprijinit imens în publicarea întîiei cărţi de critică (despre Antoine de Saint-Exupery, o subtilă "diversiune" care să mă scutească de trecerea prin penibilul concurs de debut al "subversivei" cărţi de proză, pe care tot el a recomandat-o ulterior Editurii "Albatros") insistînd, cu o tenacitate pe care i-o invidiam, să deschidă porţi închise, să escaladeze şi să învingă piedici ce mi se păreau insurmontabile.
"Vezi, bătrîne, că se poate?" spunea jubilînd şi bucurîndu-se de reuşitele altora - aşa a făcut şi pentru mulţi din generaţia "optzeciştilor", chiar înainte ca Nicolae Manolescu să "promoveze" grupul, cu rezultate extrem de eficiente. Mi-aduc aminte zilele Colocviului de literatură de la Iaşi, în 1978, unde şi-a cedat luarea la cuvînt în favoarea unor poeţi tineri, de care nimeni nu auzise şi care au avut, astfel, şansa să-şi citească producţiile literare într-un forum care, altminteri, le-ar fi fost interzis. Şezători literare, referate de susţinere la edituri, o critică de întîmpinare subtilă şi eficientă, atît cît să atragă opinia literară şi să faciliteze debuturi într-o perioadă în care furcile caudine (socialist-procustiene) erau redutabile - toate acestea făceau parte firească din strategia lui Ulici. Rubrica Prima Verba a fost punctul de pornire al atîtor scriitori tineri care sînt astăzi valori solide ale literaturii române!
Omul era greu de "prins" într-o formulă clară, la prima vedere. Histrionic dar profund ataşant; melancolic cînd nu te aşteptai şi, dintr-o dată, exploziv; dăruit cu un bun simţ fundamental care refuza deopotrivă excesele şi compromisurile, el nu-şi precupeţea nici energia nici timpul cînd era vorba de lansarea unor nume noi. Generozitatea era genuină şi nu aştepta nimic în schimb; mulţi din cei lansaţi sau ajutaţi substanţial de el se revendică astăzi, poate, drept învingători prin forţa lucrurilor - dar eu ştiu cît de mult a făcut pentru ei!
După 1990, am descoperit o altă dimensiune a lui Ulici: încă nu era Preşedintele Uniunii Scriitorilor cînd s-a angajat într-un efort, pe cît de dificil pe atît de singular, de a crea punţi semnificative între scriitorii de acasă şi cei din afara ţării. Mai tîrziu, Colocviile de la Neptun (1995, 1997, 1999) au fost veritabile pietre de hotar ce ne vor rămîne în memorie drept testimoniul de netăgăduit al acestei deschideri spre dialog şi integrare. Oare fi-va altcineva în stare să îi contiunue strădania - fie ea şi imperfectă, căci noi, românii, avem un atît de accentuat spirit critic! - la acelaşi nivel al intensităţii spirituale? Lulu era omul acţiunii constructive, unul dintre puţinii români care fac ceva palpabil şi semnificativ fără să aştepte circumstanţe perfect propice, unanimităţi greu de împlinit, la noi ca şi aiurea.
Era mereu plin de proiecte, scria paralel trei sau patru texte, vedea departe, peste zece ani, cînd ziua de mîine era neclară. Dar am putea supravieţui cultural fără astfel de oameni?
Alţii sînt poate mai în măsură să se exprime despre intransigenţa or abilitatea politicianului, despre importanţa operei literare pe care o lasă în urmă. Pentru mine rămîne un prieten drag şi unic, un veritabil motor cu arderi pînă la incandescenţa, un sensibil cu imensa pudoare de a-şi pune sufletul pe masă, un companion de neînlocuit.
Vorbeam, ultima dată cind ne-am văzut la New York, despre proiectul Margueritte Yourcenar pe care îl tot amîna pentru un timp cînd va fi prins mai puţin în jocul politic şi administrativ. Visa la insula marei autoare a "Memoriilor lui Hadrian" şi la răgazul pentru scris. Ma punea să-i imit, cu nesfîrşită plăcere şi hohote de rîs, felul şchiop în care cînta în italiană repertoriul lui Adriano Celentano, Paolo Conte şi Gabriella Ferri... Proiecta, deja, viitorul Neptun, credea în eficienţa unui Institut Român care să deprovincializeze felul în care valorile noastre sînt cunoscute în afară, îmi vorbea despre necesitatea transformării Centrelor culturale în veritabile spaţii de dialog între cultura română şi cultura ţarilor în care sînt situate, despre depăşirea orgoliului "sarmalei naţionale"...
Cuvintele se sting în cenuşa ultimei ţigări. Acolo unde s-a dus sînt, pesemne, alte proiecte şi priorităţi în care se va implica, negreşit, cu aceeaşi fervoare pămînteană pe care i-o cunosc şi o voi admira întotdeauna. Căci nu-mi pot închipui un Ulici care s-a dus spre veşnică odihnă. Asta nu intră în paradigma lui!
"în dimineaţa asta aveam să mă întîlnesc cu Istoria", scria el în prefaţa antologiei O mie şi una de poezii româneşti. Poate că ăşa s-a şi întîmplat în blestemata noapte care ni l-a luat, dormind probabil şi "Mai cerînd ninsorii ultimul motiv".
Da, ultimul motiv, cel pe care nu sîntem, pesemne, niciodată pregătiţi să-l întîmpinăm cum se cuvine ori să-l înţelegem cu adevărat.
Ori, cine ştie? Ca un redutabil jucător de bridge, poate că Lulu citise, şi de această dată, mai mult decît noi! Aş vrea să cred că e numai un joc; că, revenind în primăvară la Bucureşti, mă va întîmpina firesc, alături de Rica, şi îmi va spune zîmbind pe sub mustaţa:
"Vezi, bătrîne, că se poate?"
Dar, din păcate, eu ştiu draga Lulu: va fi de-acum mult mai frig fără tine...
Dumitru Radu Popa
16 noiembrie, New York
Ne va vorbi prin operă
1. Cum mi-ar fi putut trece prin risipa de efemer, că în ziua aceea de trei noiembrie (orele trei şi jumătate), aveam să-l văd pentru ultima oară?
2. Vroiam să ne "dăm mâna", la plecare (după şedinţă), dar ne-am mulţumit c-o fluturare, în aer, într-o grăbire a semnificatului abandonat. Alergam, cu un alt confrate (poet), la gară, să nu pierd trenul: făcând coadă pentru un altfel de bilet, în alt timp (modern), dar, ca într-o inimitabilă pagină dintr-un clasic, obsedat de "păţania" unor ţărani cerând un bilet până la Imoasa.
3. Ce mărturisire poetică să invoc, să depună vorbă că între noi era o amiciţie? Ţinută, hermetic, în netăinuire. Ca o rezervă pentru timpi, când amarul vieţii va bântui paginile, în craniu tristeţi se adună funingine ca în "nişte urcioare/ Cu vin îngroşat pe fundul lor de lut.".
4. Atât cât viaţa s-a "oferit", să ne fim unul/ altuia aproapele, netăinuitul ne respira, sentimental, necăzând în acel păcat al improvizaţiei ce coboară în desuetul "acompaniament decorativ al stării sufleteşti". Îmi ziceam: e un prieten exigent şi bucuria colocvială capta un excurs prin literaturi, "genius loci" fiind sfera morală. Solidaritatea, corespunzătoare noţiunii sale, cerea tradiţia portalului deschis în limbaj.
5. În vremi de "juneţe", cum ne mai întreceam cu enumerări de nume şi stihuri esenţiale din poeţi mari, fiecare în glasul său posedând o epocă barocă. Într-o toamnă, ne-am oprit la mitul Arghezi: "Niciodată toamna nu fu mai...", dar, astăzi, nu mai pot duce până la capăt versurile. De altundeva, aud: "S'apropiem vecia mai repede spre noi". El şi-a apropiat-o prea repede.
Ochii imaginaţiei critice îi vor asculta "povestea" fascinantă. Acum, e o jertfă cu drepte turle în contemporaneitatea obştei scrisului.
Horia Zilieru
