Într-unul din rarele momente când am deschis televizorul şi când a binevoit să funcţioneze, am prins câteva secvenţe di­n­tr-un documentar despre hipnoză: este înspăi­mântător să vezi că se poate, şi încă destul de uşor, ca un om în plină trezie, condus de voinţa şi de metodele altuia, să cadă în somn şi să trăiască lucruri de care nu-şi mai aminteşte apoi. Nu vorbesc simbolic, ci cât se poate de concret. Şi totuşi, operaţiunea, care pare să ţină de magie şi te plonjează în epoci în care taumaturgi, vrăjitori şi şamani făceau din semenii lor neiniţiaţi ce doreau, se petrece seară de seară, în cel mai natural mod, cu fiecare din noi, numai că hipnotizatorul e dincolo de percepţia simţurilor. Grecii îl numeau Hypnos, romanii Somnus, iar românii îi spun, mai puţin solemn, Moş Ene. În arta plastică e adesea prezentat cu aripi, iar alteori bătrân, dormind - ceea ce e ilogic, pentru că, dimpotrivă, ar trebui să fie un zeu în plină forţă şi foarte activ. Posibil însă ca ochii să-i fie închişi, ca la cucuvele, doar ziua, iar seara să i se ridice pleoapele.

Ca întotdeauna mitologia (adică CV-ul lui zeesc) trebuie văzută ca o simplă transmitere de informaţie asupra lumii, o descriere precisă, fără urmă de exagerare sau invenţie. Hypnos e fiul nopţii, Nyx, şi are o mulţime de înrudiri, de fraţi, toţi fii şi fiice ale nopţii: tenebrele şi himerele, discordia, dar şi Misericordia (compasiunea), prietenia, bătrâneţea, moartea şi uitarea, dar şi dragostea. Deşi sursele antice se mai contrazic asupra gradelor de rudenie - fii sau fraţi - trei sunt principalii oneroi din preajma lui Hypnos: Morpheus, cel care dă formă viselor neînşelătoare şi apare în genere sub diverse chipuri umane, Phantasos, responsabil cu fantasmele, cu apariţiile de tot soiul, şi al treilea, cel căruia zeii îi zic Icelus, iar muritorii, care se tem de el, îi zic Phobetor, responsabilul cu visele rele, zeul coşmarului. Întunericul nopţii are, la rândul lui, ceva de vrajă, bună sau rea, după norocul fiecăruia: "încântec sau descântec pe lume s-au lăsat", spune Ion Heliade Rădulescu, calchiind primul cuvânt după enchantement. Şi tot el vorbeşte despre "braţele somniei", ceea ce nu reprezintă o licenţă poetică, ci e o trimitere directă la Somnia, adică la vise.

Între somn şi vise, între tată şi fii, dacă e să-i dăm crezare lui Ovidiu (părerea lui Hesiod e că ar fi vorba de fraţi), literatura a fost în genere de partea fiilor, adică a viselor, pe care romantismul le-a adus în faţa scenei şi le-a lăsat să joace toate rolurile. Mai puţin unul: cel ştiinţific. Este cu atât mai surprinzător să vezi că un romantic ca Eminescu, un poet care "a visat toate visele", se arată interesat de vis şi în laturile lui ştiinţifice. La nici două săptămâni de când a preluat conducerea ziarului Timpul, în februarie 1880, Eminescu asistă la Ateneu la conferinţa lui Maiorescu Despre visuri şsicţ. În jurnalul său, criticul trece în revistă cele patru conferinţe ţinute la Ateneu (sala veche), duminica, între 2.30 şi 3.30. Cea dintâi Despre cunoaşterea de sine şi cunoaşterea altora, a doua despre Înţelesul cuvintelor, a treia Despre visuri, iar ultima despre Artele în educaţiune. Conferenţiarul e nemulţumit de prestaţia lui, "toţi ceilalţi însă încântaţi", ecoul din gazete e pozitiv, iar publicul tot mai numeros de la o săptămână la alta. La duminica dedicată viselor, Maiorescu notează: "Alde Negruzzi sunt întâia oară de faţă. Foarte mulţumiţi. Cercul meu îndeobşte. (Fiziologie a conştiinţei de sine însuşi). Sala grozav de ticsită." Nu mult mai târziu, în lumina acestei preocupări, criticul notează în jurnal, cu laconismul său obişnuit: "În noaptea de marţi 10/22 iunie spre miercuri 11/23 iunie vis cu fraga păroasă".

Conferinţa la care asistă "din cercul" maiorescian, desigur, şi Eminescu, are loc duminică 24 februarie, iar miercuri, 27 februarie, redactorul responsabil al gazetei conservatorilor o rezumă în detaliu. Va fi avut la îndemână notiţele conferenţiarului? Sau şi-a stenografiat ideile principale, cum făceau gazetarii vremii, lipsiţi de mijloacele tehnice de azi? Sau, mai simplu, s-a bazat numai pe memorie? Oricum, surprinde dimensiunea relatării, în care numai începutul pare al gazetarului, iar finalul pesimist, al poetului. În chapeau se spune că "Publicul cel mai ales, domni şi doamne, inteliginţa capitalei, cât a putut coprinde spaţiul neînduplecat al Salei Ateneului, a ascultat alaltăieri admirabilele şi instructivele esplicări date de T. Maiorescu asupra visurilor". Apoi se intră direct în subiect, se trece în revistă fiziologia somnului, relaţia dintre încordare-relaxare în trup, respectiv în gândire, cu metafore şi trimiteri menite să simplifice, pentru auditoriu, înţelegerea unui lucru la care meditau, cei mai mulţi, pentru prima dată. Iată câteva fragmente din conferinţă, preluate din Timpul (apud Eminescu, Opere XI, Publicistică 17 februarie - 31 decembrie 1880, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1984, pp.46-48):
"Fiziologiceşte privit, somnul este o amorţire a nervelor, celulelor, a creierilor, prin încordare, obosire."

" ...Aşa este şi cu gândirea, cugetarea: o combustiune, o metamorfozare prin oxigen a părţii corespunzătoare din creieri. Materia se înlocuieşte prin repaos, când cenuşa - imaginară - se eliminează. De aci se vede analogia între această descompunere şi reîmprospătare în creieri, nervi sau muşchi şi între focul întreţinut cu lemn. Tot ce se petrece în creieri, în conştiinţă, nu sunt decât operaţiuni fiziologice".

"Esistă chiar o măsură cu care se măsoară somnul, adâncimea lui. Mai greu dormim în prima oară şoră, n.m.ţ după adormire. Din ce în ce puterile se restituie şi somnul devine mai uşor, încât dimineaţa un mic zgomot ne deşteaptă".

"Aceasta este conştiinţa de sine: celula centrală, substratul eului personal şs.mţ. În vigoarea acestei celule eu am fost, sunt şi voi fi acelaşi cât timp voi avea conştiinţa de mine. Aşadar de ce visez fără voie? Adecă, ce e visul? Este o întrerupere, o paralizare numai a punctului central în cercul luminos al conştiinţei".

Frazele, într-un limbaj care pare să fi fost ajustat de un corector rigid (sunt cuvinte care nu par să fie nici maioresciene şi nici eminesciene) nu trebuie să înşele: este o schiţare pe care gazetarul însuşi o consideră deficitară: "Aceste puncte rău rezumate aici, au fost dezvoltate şi explicate de orator cu o elocuţiune, bogăţie şi măiestrie cunoscute de toţi". Multă informaţie s-a pierdut şi, în plus, este trecută în scris un tip de comunicare strict orală, adaptată sălii. Maiorescu este un pionier al domeniului pentru că vorbeşte despre lucruri care, deşi pluteau în aerul timpului, nu erau încă defrişate: Freud nu-şi încheiase încă studiile universitare. Sarcina conferenţiarului nu era defel uşoară, iar sentimentul de nemulţumire nu era chiar nejustificat.

Odată cu somnul intră în lume şi în literatură contrariul lui, insomnia. Epopeile antice îi arată pe eroii chinuiţi de gânduri bântuind printr-o lume întunecată, în care şi oameni, şi zei se desfată deopotrivă în braţele lui Hypnos. Nopţile fără somn sunt populate, în literatură, cu ceilalţi copii ai întunericului, himere, amor sau moarte. De la nopţile mateine la "insomniile de echinox" barbiene, fratele anonim al lui Hypnos are şi el fantasme, sau coşmaruri, sau vise. Jur­nalele intime nu consemnează numai aventurile lui Morpheu, Phantasos şi Phobetor, ci şi nopţile albe. La Cioran insomnia ajunge să fie mai îngemănată cu moar­tea decât este fratele ei, somnul. Nu e de mirare că volumul meu favorit din poezia lui Blaga este Lauda somnului, care aproape că ar putea fi folosit ca material ilustrativ pentru arborele genealogic al lui Hypnos. Iar bucăţica mea de vers favorită din cel mai cunoscut poem al lui Eminescu este "o urma adânc în vis". Probabil că semnul sigur al unei înrudiri afective protejate de zei este să visezi cu cineva acelaşi vis, în aceeaşi noapte.