În zorii zilei de 6 martie a încetat din viaţă Doamna Cornelia Comorovski, fost profesor de literatură comparată la Universitatea din Bucureşti. Vineri, 8 martie, la ora 14.00, a fost înmormântată în pământ francez. La Angers, unde timp de peste 30 de ani a împărţit ştiinţă şi dragoste: ştiinţă cu dragoste şi dragoste cu ştiinţă. Aşa cum făcuse înainte în România.
S-a născut în Moldova – la 11 mai 1925 –, dar a trăit la Craiova unde a studiat la Liceul „Elena Cuza”. A urmat Literele la Bucureşti, având printre profesori pe Tudor Vianu şi George Călinescu. În 1972 şi-a susţinut teza de doctorat în literatură comparată, fiind deja de câţiva ani lector la catedra lui Tudor Vianu. În 1977 a părăsit România. A cerut azil politic în Franţa, după grele deliberări. În toamna lui 1978 a început să ţină cursuri de literatură comparată la Universitatea Catolică din Angers, până în 1993 când a fost pensionată cu titlul de profesor emerit, continuând însă să ţină cursuri la universitate şi publicând articole în diverse reviste. A organizat un Colocviu Internaţional Literatura de mărturie în Europa de Centru şi de Est (Angers, aprilie – 1992), preludiu al cărţii ce a apărut în România în anul 2000, Oameni sub vremi. Din cele scrise înainte de plecare sunt de reţinut: o serie de studii introductive ample – în special Erasmus, Huizinga, Erasmus (1974), apoi ediţia comentată a tragediei lui Shakespeare Hamlet – (1974) şi Literatura Umanismului şi Renaşterii ilustrată în texte – 3 volume / 2000 de pagini – (1972).
De o distincţie unică, ce izvora din toate fibrele fiinţei sale, Doamna Neli, deşi nu voia să atragă atenţia, o atrăgea prin farmecul său special. Se întâmpla ceva asemănător la prelegerile ei. Unora dintre colegii mei li se păreau oarecum fade, o simplă povestire a vieţii şi operei scriitorului abordat. Nu băgau de seamă că, atunci când „povestea”, doamna Comorovski făcea de fapt o analiză foarte subtilă, chiar dacă nu întotdeauna explicită, a celor expuse. Nu o interesau datele erudite şi cultura în sine, ci „pietrele pentru templu”. Pleca întotdeauna de la un fapt, de la un text concret, pe care „îl despica în patru”, arătându-ni-l deodată în bogăţia conotaţiilor sale. Ovidiu Drimba spunea odată (catedra pregătea pe atunci o antologie de literatură universală): „Neli are acest dar nemaipomenit: pare că radiografiază textul”. Am avut parte de aceste „radiografii” – vii însă, extrem de vii – atunci când ni l-a prezentat pe Flaubert, pe Stendhal, pe Hemingway, pe Gogol şi pe Dostoievski (pe toţi îi citise în original), şi pe mulţi alţii. Dar mai ales pe Dostoievski: prinţul Mîşkin şi Raskolnikov făceau după aceea parte din existenţa noastră. Textul înceta să mai fie „materie de studiu” şi se transforma în „materie de viaţă”. Într-o epocă ca cea pe care o trăiam cursurile ei erau adânc formatoare întru adevăr şi curaj.
Cultura nu era pentru dânsa un joc, ci o formă de viaţă, pentru viaţă. Totul venea, cred, de la intensitatea cu care trăia, cerceta, transmitea faptele. Şi de la respectul profund pe care-l avea pentru fiinţa umană şi pentru tot ce înseamnă valoare.
Ni se duc profesorii, ba chiar colegii: doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Matei Călinescu, CMI-iul. Acum Doamna Comorovski. Rămân însă amintirile. De fapt nu numai amintirile, ci mult mai mult: ceea ce ei ne-au transmis ex catedra şi prin exemplul viu.
