„Fiecare pacient care ne soseşte
în prag, ne e un prieten drag!”
– se putea citi la intrarea
sanatoriului de la Glod. Aici
plasează Adrian Alui Gheorghe,
pentru romanul său Laika (Ed. Cartea
Românească, 2014), un cronotop al
alienării mentale, în pragul sau la
graniţa între o aşa-zis lume liberă în
care se construieşte socialismul şi
o comunitate indezirabilă sistemului,
închisă între zidurile unui spital de
boli nervoase, unde libertatea interioară
poate fi considerată o nebunie curată.
În această pendulare între lumi
alienante rezidă şi ambiguitatea
funcţională a respectivului aşezământ,
pusă în evidenţă de-a lungul romanului.
Devierile psihice suferite de
personaje determină comportamente
pe măsură, cu atât mai reprezentative
dacă nu le izolăm, ci le coroborăm
reacţiile aberante. Deşi unele dintre
ele au pierdut totul în afară de raţiune,
nu pot accede finalmente la libertatea
interioară, inaccesibilă nici măcar
celor din afara zidurilor. Poate că
acesta este şi motivul pentru care
cine încalcă regulamentul de ordine
interioară este ameninţat cu externarea.
Victime ale unui aceluiaşi sistem,
călăii sunt supuşi şi ei unui proces
de distrugere şi anulare a identităţii,
în condiţiile în care noţiunile de bine
şi rău îşi pierd orice raportare faţă
de realitate şi devin chiar echivalente.
Anchetatorul Ion Măcinoi luptase
împotriva rezistenţei din munţi şi se
spune că toţi cei pe care îi urmărea
fuseseră capturaţi şi omorâţi pe
loc. Acum era măcinat de alte obsesii:
„Numai că la un moment dat cei
din jur au observat nişte lucruri ciudate
în comportamentul lui Măcinoi. Dacă
ziua snopea în bătaie pe câte un
deţinut, la anchetele suplimentare,
pe care tot el le comanda, noaptea,
cerea permisiunea gardienilor să intre
în celula anchetatului, singur,
unde rămânea până la ziuă. Şi ce
făcea aici? Plângea./ Îmbrăţişa picioarele
învineţite de lovituri ale deţinutului
şi plângea stropindu-le cu lacrimi./
Îşi cerea iertare privindu-l în ochii
măriţi de consternare pe cel anchetat./
Îşi smulgea părul din cap numindu-se
pe sine ticălos, cârpă umană, căzătură,
păcătos, mizerabil./ Să vă rugaţi
pentru nefericitul şi ticălosul vostru
frate, le spunea plângând Măcinoi”
(p. 117).
În fond, abilitatea oricărui sinistru
proiect totalitar constă în a distinge
iniţial călăii de victime, pentru ca, în
urma procesului dezumanizării exercitat
şi asupra torţionarilor (în măsura
în care ei mai păstrează o câtime
de umanizare), identitatea lor să se
confunde cu aceea a victimelor. Toţi
trăiesc deopotrivă „înglodaţi” pe
un teren plin de teroare confuză, iar
percepţia generală pe care o au asupra
vieţii şi a sorţii este caracteristică
dezorientării generale pe care sistemul
o induce supuşilor săi. „Iconografia”
este pe măsură: „În sala de mese, pe
peretele dinspre est, deasupra uşii
de intrare, erau pictate trei profile
umane care sugerau un muncitor,
un militar care putea fi confundat
lesne cu un miliţian şi un ţăran,
toţi trei reprezentând unitatea interioară
a societăţii româneşti. Iniţial ţinutele
vestimentare ale celor trei fuseseră
viu colorate, dar în timp culorile se
ponosiseră. Cei trei pluteau pe deasupra
unui norişor gri-murdar şi parcă erau
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl, în
mijloc, cu o armă în mână, militar
sau miliţian, părea să adune cu celălalt
braţ poporul în jurul său. În dreapta
lui era muncitorul, cu un ciocan întro
mână şi cu o cheie pentru strâns
şuruburi mari în cealaltă. Ţăranul
era dispus în partea stângă a militarului
sau a miliţianului şi avea o seceră
într-o mână şi o coasă în cealaltă.
Dacă nu erai atent la mesajul uniunii
celor trei, puteai crede lesne că ţăranul
pornise la răscoală. Unde era intelectualul
în societate, se mai întreba în sine
câte unul dintre pacienţi, răspunsul
şi-l putea da fiecare, regăsindu-l în
profilul militarului sau al miliţianului,
presupunându-se că acesta avea sigur
ceva carte la bază. Da, putea fi un
răspuns just” (pp. 20–21).
Traumele suferite iau forma unui
comportament autist care explică
stările ciudate ale existenţei (refuzul,
însingurarea, izolarea): „Numai că
Radu Sbârnă se ridică pe marginea
patului şi a doua noapte şi începu să
aplaude. Era după miezul nopţii. Şi
mormăia la fel... şi poporul!... şi
poporul!... şi poporul!... [...] A
patra noapte maică-sa l-a trezit, deja
începuse să aplaude din picioare, cu
mâinile ridicate regulamentar la
nivelul pieptului iar vocea îi devenise
tot mai sonoră. [...] Aşa a ajuns la
Glod. Şi aici avea nopţi în care aplauda,
avea nopţi în care doar scanda... şi
poporul!... şi poporul!, dar aici nu
mai era un loc nepotrivit pentru
asemenea manifestări” (pp. 240–241).
Cei externaţi se raportează încă
la coordonatele temporale din spaţiul
spitalicesc părăsit, deşi contextul
pare să fie diferit. Adaptarea la
noile/vechi condiţii se realizează întrun
ritm decis de apariţia nostalgiei
paradoxale după şederea în sanatoriu.
Cobaii istoriei – nebuni sadea şi nebuni
închipuiţi – ajung să se simtă ca la
ei acasă în captivitate şi – viceversa
– în captivitate ca la ei acasă, pentru
că îşi duc oriunde viaţa după aceleaşi
reguli dictate de Putere. Odată eliberaţi,
mulţi dintre ei nu mai găsesc un sens
existenţial (dacă l-au deţinut vreodată),
nu mai reuşesc să ia în stăpânire
noua realitate, rămânând suspendaţi
între cele două regimuri asemănătoare
de viaţă. Nu pot avea sentimentul
libertăţii, pentru că nu s-au eliberat
pe deplin din vechiul spaţiu. Lucru
ce se întâmplă şi animalelor existente
acolo pe bază de inventar, care, la
momentul lui decembrie 1989 (venit
cu o pararevoluţie şi în incinta
sanatoriului, ce va avea ca efect nevoia
de schimbare a standardelor de
cuantificare a nebuniei), nu vor să
părăsească vechiul adăpost. Fazanii
şi iepurii (aduşi cândva acolo, împreună
cu porumbeii, pentru experimentarea
terapiei prin contactul nemijlocit
cu natura) rămân aciuaţi pe lângă
gard, deoarece, pentru a fi cu adevărat
liber, este necesar să fii înzestrat
cu puţină imaginaţie sau măcar să
resimţi un dram de disperare. Altfel,
rămâi un fazan fricos ca un iepure,
sau un iepure cu rol de fazan. Îngrădirea
mentală generată de frică, îndobitocirea
şi aducerea la stadiul de animalitate
a fiinţelor umane de dincolo/dincoace
de zidurile ospiciului sunt tot atâtea
elemente de luat în considerare la
citirea romanului.
Supusă terorii, aşteptării, dar mai
ales repetiţiei, viaţa personajelor este
marcată de fracturi în acest spaţiu
în care sunt interzise lectura şi
tulburarea liniştii publice. Sub
omnipotenţa totalitarismului, personajele
par condamnate să reia la nesfârşit
o suită de gesturi automate şi să se
închidă într-un cerc al muţeniei şi al
reificării. Ele încearcă să evadeze
mental din înlănţuirea într-un cadruramă
coercitiv, fără a reuşi vreodată.
Iată cum se linişteşte un pacient...
impacientat: „Aici Măţău începu să
plângă din nou. Apoi plânsul se
preschimbă într-un mieunat. Era un
mieunat jalnic, de mâţă cu coada
prinsă în uşă./ Colonelul Dănău făcu
doi paşi îndărăt privindu-l pe Măţău
care îşi foia gâtul în gulerul prea larg,
de parcă ar fi vrut să scape de o zgardă.
Şi fiindcă nu scăpa de acea zgardă,
începu să latre. Plângea şi lătra./ A
fost dus la spital şi internat într-o
rezervă cu diagnosticul de schizofrenie.
A lătrat până au reuşit să îl amorţească
cu câteva injecţii./ A doua zi era mai
bine, se calmase, nu mai lătra, însă
plângea şi refuza să deschidă ochii.”
(pp. 146–147).
În privinţa veritabilului lătrat,
stăpânul curţii interioare este căţeaua
Laika. Celebra ei omonimă sovietică
fusese o cuceritoare şi o victimă a
spaţiului vertical, în timp ce satelizata
şi naturalizata noastră Laikă este o
cuceritoare şi nu mai puţin o victimă
a spaţiului orizontal (statisticile
spuneau că o şesime din glob fusese
cucerită de ideile socialismului):
„Orice pacient nou trebuia să treacă
să fie recunoscut de Laika. [...] Altfel,
câinele urla şi era agitat în cuşcă,
nu-l puteau linişti nici cu mâncare,
nici cu vorbă bună. Pacienţii noi erau
duşi, ritualic, să cunoască interiorul
curţii şi pe Laika. Pacienţii mai vechi,
care reveneau la sanatoriu, încă de
la intrare întrebau cine mai e director
şi ce face Laika./ Erau multe poveşti
puse pe seama câinelui, dar nu toate
puteau fi probate. Una dintre ele era
că la bază Laika era spion sovietic
infiltrat în sanatoriu. Dar de ce ar
spiona cineva, cu atât mai mult un
serviciu de spionaj străin, un sanatoriu
de boli nervoase, nimeni nu putea
da un răspuns [...]. [...] au observat-o
pe Laika privind ţintă spre răsărit
şi făcând nişte semne mai speciale
din coadă. Transmitea ceva, probabil”
(pp. 26–27). Păzitorul locului dovedeşte
calităţi paranormale, deoarece posedă
deopotrivă cunoştinţe de geografie
politică şi concepte ideologice, deosebind
ţările din blocul socialist de celelalte
ţări din lagărul capitalist. Prezenţa
numelui ei în însuşi titlul romanului
sugerează procesul dresajului socialist
la care era supusă o întreagă comunitate
„laikizată”.
Aspectele realiste sunt topite
de Adrian Alui Gheorghe în secvenţialităţi
nude sau îngroşate prin sondarea
adâncimilor psihicului dereglat.
Descriind acest spaţiu în care absurdul
se găseşte la el acasă, iar situaţia
personajelor este lăsată în ambiguitate
existenţială, romancierului îi place
să tragă tuşe ironice, groteşti şi
caricaturale. El manifestă preferinţă
pentru situaţiile comice şi umoristice,
presărate cu bancuri din „iepocă”,
învăluind totul în înţelesuri alegorice.
Şi aceasta pentru a ilustra cu dezinvoltură
faptul că Istoria este doar o mare
farsă, o mascaradă, o clovnerie,
de-a lungul căreia totul poate să
fie deodată tragic şi comic, real şi
imaginar, cu graniţa dintre ele, după
cum am spus la început, aproape
insesizabilă. Adrian Alui Gheorghe
adoptă faţă de cele narate o distanţare
amară, dar nu aridă, ci mai curând
stenică, niciodată cinică, deşi sceptică,
totdeauna deschisă, drept expresie
a unui spirit ludic exersat cu îndemânare.
La sfârşitul lecturii romanului
Laika eşti încercat de sentimente
contradictorii. Asemenea personajului
Iancu Gore, din naraţiunea eliadescă
Douăsprezece mii de capete de vite,
poţi exclama „Mama voastră de
nebuni!”, sau dimpotrivă, într-o limbă
considerată cândva imperialistă: „I’m
like Laika!”
