Radu Ulmeanu nu se lasă descurajat de dificultățile pe care le întâmpină ca editor, în efortul de susținere a literaturii române actuale. În colecțiile editurii sale Pleiade din Satu-Mare continuă să fie incluse cărți ale unor autori români de azi demni de interes. Nu de mult, în colecția de poezie „Gheorghe Grigurcu vă recomandă”, a apărut un volum semnat de discretul și totuși cunoscutul poet Paul Aretzu: Muntele Viu.
Iubitorii de poezie sunt la curent cu faptul că Paul Aretzu, după ce s-a remarcat ca autor de poezie laică (inteligență artistică, stil elegant, ingeniozitate bine temperată, dintr-un fel de grijă de a nu brusca sensibilitatea cititorului), a început să scrie versuri de inspirație religioasă. În ceea ce mă privește, nu încurajez asemenea convertiri, care, de obicei, duc la dizolvarea talentului într-o retorică a evlaviei și, uneori, chiar la adoptarea limbii de lemn preoțești. (Există o asemenea limbă, deși pitorescul cuvintelor vechi și ritualizarea discursului o salvează într-o oarecare măsură, făcând-o să semene cu un limbaj artistic.) În prefața sa, Gheorghe Grigurcu, un rafinat degustător de poezie, ne asigură că Paul Aretzu nu se află în această situație și că putem vedea în el un poet religios original și profund.
Lectura poemelor confirmă această evaluare. Totuși, din punctul meu de vedere, era mai interesant Paul Aretzu cel de altădată, nonconformist, provocator, utilizator voluptuos-pervers al paradoxului și interogației. În volumul de acum, umilința creștină, dusă până la o pauperitate stilistică, cucernicia, încordarea ascunsă a celui care nu vrea să săvârșească vreun sacrilegiu instaurează un regim al monotoniei. Pasajele de poezie tulburătoare trebuie căutate în acest volum, iar cine le găsește poate avea sentimentul că autorul mai și... păcătuiește din când.
Cu binecunoscuta sa subtilitate, Paul Aretzu și-a subintitulat volumul „note de drum”. Da, într-un fel, poeziile oricui pot fi considerate „note de drum”, dacă îi dăm cuvântului „drum” un sens existențial. Foarte bine este definit sentimentul că trăind călătorești în următoarele versuri:
„eram mereu pe drumuri. nu mai știu, ningea/ sau ploua. sau era caniculă. coboram dintr-un tren./ urcam pe vreun munte. sau poate urcam/ scările blocului. era o lumină împrejur. un cer/ mic. nu știu. un gândac fosforescent. iar eu/ mergeam prin nămeți de întuneric. spre nord,/ spre sud? trebuia să mă întâlnesc, atâta țin minte.”
Vorbeam de momentele de emoție intensă, pierdute în masa de fraze cuminți-sibilinice. Iată un asemenea moment:
„mergea într-o căruță prin mijlocul pustiei.era/ bătrân, șiroind de lacrimi.s-a apropiat de el/ icoana făcătoare de minuni.și ochii i s-au lipit/ într-unul singur.adâncindu-se în sine.era/ bătrân și sărac.și a plecat în alte camere ale/ pustiei.urcând din munte în munte.primind/ pâini azvârlite pe deasupra casei.și veneau lei/ și mâncau rugăciuni scrise de el pe frunze./ încă și păsări se înfoiau cu manuscripte și/ purtau în cioc anluminură.și s-au făcut/ mânăstiri prin toți coclaurii, și s-au liniștit/ valurile pustiei.și s-a lăsat din cer peste ele un/ pământ al celor blânzi.iar sfântul sta într-o/ mică grădină, cu o săpăligă în mână, între/ verdețuri. deasupra, mulțime de îngeri se/ înghesuiau să susțină sufletul lui vopsit de/ curând în alb.”
„Alte camere ale pustiei”, „veneau lei și mâncau rugăciuni scrise de el pe frunze”, „sufletul lui vopsit de curând în alb”, regăsim în aceste imagini ceva din inventivitatea și forța expresivă cu care ne-a cucerit Paul Aretzu pe vremuri.

P.S. Felul în care Paul Aretzu preferă litera mică, după punct, la început de propoziție, i-a pus computerului meu o mare problemă: nu înțelege de ce. Drept care scrie cu majusculă și mă obligă să-l corectez.