Gil este mâncătorul de ştiri. Stă în faţa monitorului şi trece rapid peste literele care curg lent, aducându-i sub ochi cele mai importante întâmplări petrecute în lumea largă. Petrom a ieftinit carburanţii. Taifunul Hagupit face ravagii în Vietnam, 9 turişti au fost răpiţi în Egipt. încălzirea globală distruge Europa. Grav accident pe Autostrada Soarelui. Cinci morţi în atentatul terorist.
Gil mişcă genele ca şi cum ar nivela şirul de cuvinte şi selectează la repezeală ce i se pare mai important. Ştire după ştire îi intră în minte, în timp ce pe o uşă dosnică din subsolul creierului, se scurg pe furiş gândurile adevărate, care sunt numai ale lui. în iureşul de întâmplări, milioane de oameni trec pe scenă şi spun exact acele cuvinte pe care le-ar fi spus şi el ori mor cu mâna pe inimă, privindu-l drept în ochi, încât o disperare imensă se lasă asupra lui, un fel de pălărie sub care e întuneric beznă şi în care mii de buze se laudă foşgăitoare, dându-i de înţeles că nimic din ceea ce el însuşi a gândit sau a sperat nu mai contează. Toate chestiile importante s-au spus şi s-au făcut.
Chiar în clipa aceasta milioane de inşi scriu ideile pe care el a visat să le scrie şi plutoane întregi de actori pozează pentru coperta unei reviste de succes. în acelaşi ritm ameţitor, femei cu buze sclipitoare şi bărbaţi zâmbitori intră în retinele omenirii pentru fapte demne de reţinut: au iubit, au ucis, au furat, au urinat pe Statuia Soldatului, au violat câţiva minori, au mâncat 36 de hotdogi, au făcut un tort cât Biserica Sfântul Petru, s-au sărutat 48 de ore, au dormit într-un borcan expus pe Turnul Eiffel. Iar sub apăsarea acestor gesturi memorabile, impulsurile şi dorinţele şi visele lui cele mai dulci se strecoară pe sub borurile călduroase ale imensei pălării şi plutesc dezamăgite peste acoperişurile de rugină ale celor trei case din faţa agenţiei de ştiri în care lucrează Gil, cu ochii lipiţi de ecranul pâlpâitor.
*
în acelaşi timp, la nici un km mai încolo, pe strada Ziduri Moşi, locuieşte Maimuţu, un băiat de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi înălţime cu Gil. Spre deosebire, însă, acesta habar n-are ce se petrece-n lume. Maimuţu face paşi măsuraţi, privindu-şi vârfurile neatinse ale pantofilor, aranjându-şi încă o dată şuviţa mătăsoasă în spatele urechii şi ridicând ochii spre reclama roşie de deasupra clădirii de ceară, în care lucrează Gil, şi care pentru el nu este decât Vodafone-le. Maimuţu trece strada şi caută cu privirea zidul galben de care stă rezemată o fată. îşi ţine o talpă lipită pe zidul clădirii şi priveşte în direcţia lui, pe care l-a văzut de cum a intrat în bulevard. Părul i se furişează pe lângă gluga hanoracului, iar mâinile apasă cu încrâncenare în buzunarul blugilor căzuţi sub buric. Maimuţu îşi aduce aminte noduleţul din mijlocul abdomenului şi o dată cu asta şi teama care îl încearcă de câteva zile că n-o să-l mai vadă niciodată. Fata stă neclintită şi el ştie, chiar de la distanţa asta, că ea vrea să-i arate clar că nu-i face decât o favoare. A sunat-o acum o oră, vino, fă, că nu te mănânc, stăm şi noi de vorbă, jos, la Vodafonele de pe Ferdinand. Şi ea s-a lăsat destul de repede, bine hai, dar pe urmă mă laşi dracu-n pace.
Băiatul îşi scutură capul, ca să-şi simtă părul abia spălat, iar ea îşi îndreaptă umerii, ca să i se ridice hanoracul verde de pe capul auriu al şarpelui ei proaspăt. Din doi paşi, Maimuţu calcă printre tufele trotuarului şi-şi înfige imediat ochii în desenul auriu care străluceşte sub marginea hanoracului. E un şarpe care îşi scoate capul pe sub betelia blugilor privind drept în ochii lui Maimuţu, cu ochii lui rugători, care parcă sunt ochii lui Al Pacino. în lumina soarelui străluceşte nu atât pielea solzoasă şi aurie, cât buza umedă, ca o lamă de brici. E un şarpe care zâmbeşte, iar gura lui netezită parcă sub jetul robinetului, îi înmoaie voinţa. Maimuţu se uită în ochii fetei, pe care o cheamă Pitica, şi imediat spre capul de mătase care iese de sub betelia pantalonilor. Ce e fă ăsta? o întreabă cu un glas cam pânzos şi bleg, de care i se face imediat ruşine. Şi ca să compenseze, întinde mâna spre faţa zâmbitoare a şarpelui colorat în galben şi argintiu.
*
Pitica nu mai era de-o săptămână cu Maimuţu. I-a dat papucii şi-a scăpat dracu^ de el, pentru că nu-i plăcea. Era bine în multe privinţe, nu-i era ruşine să iasă cu el, de exemplu, dar avea şi păcate multe, printre care cum vorbea cu ea de sus, ca şi cum ai fi cumpărat-o din târg, de la Castani. Ieşise totuşi la întâlnire, pentru că era aproape, la Vodafonele de pe Ferdinand, şi voia să-i arate neapărat tatuajul ei, cu şarpele. O să-i cadă faţa. Dar merita. îi plăcea cum scoate capul din chiloţi, ca şi cum ar fi fost pus acolo de pază.
întâlnirea n-a fost cum se-aştepta. îl văzuse pe Maimuţu trecând printre florile ciufulite, cu picioarele înfăşurate în blugii lui strâmţi, apoi căscând gura la şarpele pe care îl simţea umezit sub soarele de octombrie.
Cum dăduse cu ochii de tatuaj, Maimuţu damblagise la comandă. Ea vrusese să-l împingă, ce vrei mă? După ce că venise, în loc să zică merci el părea pus pe harţă. îi băgase unghia în gât şi-n secunda doi simţise o detunătură neaşteptată în moalele capului. Atât. Şi i se şi rupsese filmul.
*
Soarele cădea alene peste reclama roşie, în josul zidurilor palide, peste cei doi oameni care păreau să se îmbrâncească, văzuţi prin lentila camerei, pe care Alex o răsucise cu o singură mână. De la fereastra apartamentului, ochiul lui avid, trece cu viteză până la clădirea agenţiei de ştiri, deasupra căreia tronează o reclamă la Vodafone. între tufele de crizanteme şi zidul galben, doi oameni, un băiat şi-o fată, se îmbrâncesc. Alex ia, la început apropiindu-se lupeşte, imagine cu imagine, până când dă cu ochiul de şarpele care iese din blugii căzuţi sub buric. E un şarpe zâmbitor, cu o buză întinsă, ca o autostradă în zorii zilei. Băiatul pletos o apucă de umeri pe fata cu şarpe şi-o izbeşte cu capul de zidul clădirii. Alex filmează fugitiv bulevardul care pare adormit, sub convoiul lent de maşini. Apoi se întoarce la cei doi. Acum capul fetei este mânjit de sânge, iar Alex apropie cât se poate, până când prinde smocurile de păr năclăite. Pletosul e enervat. I se vede botul nemulţumit. I se văd palmele înfipte în umerii fetei. O secundă, două. Apoi trupul ei inert coboară moale pe asfalt. A omorât-o, se gândeşte şi un fior de nelinişte îi înfloreşte în suflet.
Descarcă imediat filmul, până când să ajungă Maimuţu acasă, îl şi bagă pe You Tube.
*
Gil căuta apatic crimă, 20 octombrie, când a găsit filmuleţul lui Alex. Poate nu l-ar fi luat în seamă, dacă nu scria Crimă în bulevardul Ferdinand, cu data completă, la minut, care nu era decât în urmă cu o oră. Caldă. Şi de la primele secvenţe îşi dădu seama că se întâmplase sub ferestrele lui. Fata era moartă, căzută pe cimentul trotuarului, cu capul băgat într-o tufă de crizanteme. Hanoracul verde se ridicase până sub sâni, iar pe pielea albă strălucea un cap de şarpe, cu ochi imenşi. Gil aruncă un ochi expert peste faţa speriată a lui Maimuţu, care traversase imediat strada largă, printre şirul de maşini. Apoi se mai uită o dată la momentul crimei: o izbise cu ceafa de zidul galben al agenţiei, de cel puţin cinci ori. Se uita la ea, mişcându-şi repede buzele, iar ea îl privea direct în ochi, mai întâi mirată, apoi indignată şi pe urmă somnolentă. Şi deodată îi cădea capul. Gil nu se putea hotărî ce imagine să scoată. Plus că mai era şi şarpele. Găsi din prima secvenţa şi se uită din nou. Era un şarpe cu buze umede, gri-argintii, ca o fâşie de inox, ca o curea proaspăt lăcuită. Ca un ciob de sticlă prins în mâlul unei ape. Era în tot cazul o imagine familiară. Ceva cald, ca o promisiune. Din sutele de poze care alunecau lin pe ecran, buza ca o dâră de gem îl bătea în cuie. Iar în întunericul dens de dincolo de ea, strălucea stins limbişoara unui fermoar de argint. Un clopoţel tremurător, pitit în cuta moale a pantalonilor reiaţi.
Nu-l mişca moartea fetei. îi părea rău de ea, mai ales că murise sub fereastra lui. Dar era numai un fulg atârnat pe pleoape şi atâta tot. Nici să pornească în căutarea criminalului n-avea chef. Bineînţeles, ar fi putut să scrie despre autorul filmului, care nu era prea greu de găsit. însă nimic din toate astea nu-l interesa. Gil stătea în faţa ecranului, pe care se oprise încremenit capul şarpelui, privind cu ochii lui cei mai îndepărtaţi buza linsă, cenuşie, dar luminată de un felinar secret, simţindu-se pe neaşteptate devotat acelui petec uleios, în miezul căreia clocea neştiută o grămăjoară de jar. Iar amănuntul ăsta, care nici măcar nu avea legătură cu filmul crimei, îl făcea să-şi simtă toate dorinţele ieşite la grămadă sub pliul gros al pantalonilor de foc. Frica lui Maimuţu, bucuria Piticei, iubirea lor încheiată şi întâlnirea de lângă tufa de crizanteme sângerii se furişau una după alta, ca un fir de apă, spre capul râzător al unui şarpe desenat, pe care cineva îl filmase într-o zi crâncenă. Şi din mormanul ăsta de fapte, se ridica lin şuieratul şi suspinul unei vieţi pe care Gil o uitase demult. Sub borul călduţ al pălăriei lui invizibile creştea o bucurie densă şi temătoare, venită din gura morţii, căci tatuajul de pe cadavru era cheia mâncătorului de ştiri.
