Suntem în prima zi de septembrie, acele ceasornicului rotesc către orele douăsprezece (literatură!), la Mezzo se cântă – de fapt s-a cântat până adineauri – uvertura la Egmont, în încăpere o plăcută răcoare invită la scris (alt clişeu), e vorba să zic ceva la cei nouăzeci de ani, încă neîmpliniţi, – chiar dacă, la noapte aş deveni proprietar de mister, cum spunea poetul, pe cruce mi-ar sta scris 1927-2016. 2027 ar fi mai uşor de memorat, dar pentru aceasta se cer eforturi, nu-i aşa?

Adică ceea ce acordă domnilor Mihai Şora şi Neagu Djuvara să mi se refuze tocmai mie? Că fiindcă de ce? ar întreba personajul caragialian. Am vreun merit de a fi supravieţuit aproape întregii mele generaţii de băieţi şi fete care, în septembrie 1944, la terminarea refugiului,ne dădusem întâlnire numai zece ani mai târziu, tot în septembrie? La ceas, la Universitate. Unde, singur, am aşteptat – şi am tot aşteptat... Eşti nonagenar, mi se va zice, dar noi nu numai pentru asta te preţuim: – am mai făcut-o şi când împlineai şaptezeci de ani. Atunci, ţi-am pus chipul din profil pe coperta revistei. Mi-amintesc, la sărbătorirea scriitorului Ştefănescu-Est, centenar, îşi mai amintea, dintre toţi contemporanii, doar de Minulescu. Cu zece ani avantaj, memoria mea e mai bine conservată, mi-l amintesc perfect pe Vladimir Streinu, salutând, la venire cu polinezianul „Aloha”, pe Liviu Rebreanu dând colţul Bulevardului Dr. Marinescu, spre apartamentul Puiei-Florica, astăzi muzeu, pe acelaşi palier cu al familiei Minulescu. Îl revăd pe Ion Barbu, în tramvaiul 14, pe timp de iarnă, cu căciula din care ieşeau meşe de păr alb. Tramvai în care călătorea şi autoarea romanului Concert din muzica de Bach...

Pe acelaşi bulevard prin care trecea, singuratic, Adrian Maniu, îl însoţeam pe doctorul Voiculescu. În faţa noastră se fâţâiau două june, cu largi mişcări de şolduri. La semnalele mele de nervozitate, doctorul mi-a reproşat, cu blândeţe. „Ce ai cu bietele femei?”.

În vasta curte a casei Slătineanu o zăresc pe Claudia Millian rupând o creangă din liliacul înflorit... Conu’ Barbu coborâse, de la balcon, în trombă, ca să salveze arbustul, dar, odată ajuns, mai rupse o creangă spre a o oferi musafirei. În intimul cenaclu al colonelului l-am ascultat pe Constant Tonegaru,proaspăt ieşit din închisoare, citind din poemul său ultim: „Timpul a crescut între noi ca un zid/ Pe care duşmanul strigă; e bine .” Aici, citise doctorul Voiculescu prima lui povestire Capul de. zimbru. Auzind vestita lectură, Călinescu ar fi exclamat: „S-a dus în... Sadoveanu”. Şi,desigur, în acelaşi loc a „lecturat”, cum se spune astăzi, colonelul, nuvela sa Cheile generălesei. Şi pasagii din romanul Spada crijecului.

Dar şi alte locuri, unde se citea, în perfectă relaxare. Pe undeva, pe Schitu Măgureanu, dus de Ion Larian Postolache şi Eugen Barbu. Şedinţe de lectură încheiată cu una de hipnotism. Sensibilei fiinţe ce se afla în transă, Barbu îi şoptise, arătându-mă pe mine. „Vezi-l, n-are nici un talent”. La trezire, duduia mi se adresase, zguduindu-mă energic să mă las de poezie. Director la revista „Luceafărul”, Barbu angajase pe post de redactor cu jumătate de normă, trei corectori: pe poetul Ion Gheorghe, pe prozatoarea în devenire, Sânziana Pop şi pe mine... Au fost trei ani fierbinţi, urmaţi de aproape un sfert de secol de cercetare, la Institutul de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu”. Corector, redactor, cercetător, tot atâtea profesiuni în „or” – însă niciodată „informator”.

Vechi, vechi, în paginile României literare. Mi-amintesc secvenţa în care ne-a cerut directorul revistei, George Ivaşcu, mie şi poetului Traian Lalescu, câte o poezie, în întâmpinarea nu ştiu cărei aniversări a lui Ion Heliade-Rădulescu. Traian Lalescu s-a descurcat fără probleme, într-o evocare în care se înclina la înclinarea sărbătoritului, aşa cum îl arată statuia sa. Mai banal, mă înfundasem în Biblioteca Academiei, citindu-i versurile, spre a-i dedica o poezie în stilul lui. Poezie care a şi apărut dealtfel în revistă. Iar în ochii minţii – sau cum să spun altfel? – îmi apare profesorul George Ivaşcu, intrând, pentru întâia oară pe uşa clasei a cincea a Colegiului Naţional „Sfântul Sava”, spre a se minuna de vastitatea ignoranţei întregii clase într-ale gramaticii. Numele Cioculescu Barbu se află scris pe placa de marmură din sala de intrare a Colegiului. Ca dovadă de câte se pot întâmpla pe lumea asta. Dar n-a scris despre mine regretatul Stroescu-Stânişoară că sunt cel mai strălucit politolog contemporan? Iar Gheorghe Grigurcu, că sunt cel mai rafinat stilist? E drept că s-a referit doar şi numai la literatura română. Acele fiice ale Evei care ar putea depune mărturie că sunt şi cel mai performant bărbat din Sud-Estul Europei sunt la o vârstă prea venerabilă spre a li se pretinde să mărturisească – şi sigur îşi amintesc – cine a fost bărbatul de neuitat din viaţa lor. Cum se vede, am depăşit vârsta vanelor vanităţi (sic!). Când, împreună cu vechiul meu amic Andrei Savu – oare îşi mai aminteşte de mine? – ne autobiografiam: „Frumoşi suntem? Suntem. Inteligenţi suntem? Suntem. Activi suntem? Suntem. Atunci, de ce n-am fi şi încrezuţi? Pare-mi-se Marin Sorescu zicea despre sine că are, în genere, o părere foarte bună, fireşte şi cu momente când avea una excepţională. Clasicii, căci el a ajuns clasic (iar eu sunt un biet muritor) trebuie celebraţi. Cei în viaţă divinizaţi. Divinizaţi-mă!