Suntem în prima zi de
septembrie, acele ceasornicului
rotesc către orele
douăsprezece (literatură!),
la Mezzo se cântă – de
fapt s-a cântat până
adineauri – uvertura la
Egmont, în încăpere o plăcută
răcoare invită la scris (alt clişeu),
e vorba să zic ceva la cei nouăzeci
de ani, încă neîmpliniţi, – chiar
dacă, la noapte aş deveni
proprietar de mister, cum
spunea poetul, pe cruce mi-ar
sta scris 1927-2016. 2027 ar
fi mai uşor de memorat, dar
pentru aceasta se cer eforturi,
nu-i aşa?
Adică ceea ce acordă domnilor
Mihai Şora şi Neagu Djuvara să mi
se refuze tocmai mie? Că fiindcă
de ce? ar întreba personajul caragialian.
Am vreun merit de a fi supravieţuit
aproape întregii mele generaţii de
băieţi şi fete care, în septembrie
1944, la terminarea refugiului,ne
dădusem întâlnire numai zece ani
mai târziu, tot în septembrie? La
ceas, la Universitate. Unde, singur,
am aşteptat – şi am tot aşteptat...
Eşti nonagenar, mi se va zice, dar
noi nu numai pentru asta te preţuim:
– am mai făcut-o şi când împlineai
şaptezeci de ani. Atunci, ţi-am pus
chipul din profil pe coperta revistei.
Mi-amintesc, la sărbătorirea scriitorului
Ştefănescu-Est, centenar, îşi mai
amintea, dintre toţi contemporanii,
doar de Minulescu. Cu zece ani avantaj,
memoria mea e mai bine conservată,
mi-l amintesc perfect pe Vladimir
Streinu, salutând, la venire cu
polinezianul „Aloha”, pe Liviu Rebreanu
dând colţul Bulevardului Dr. Marinescu,
spre apartamentul Puiei-Florica,
astăzi muzeu, pe acelaşi palier cu al
familiei Minulescu. Îl revăd pe Ion
Barbu, în tramvaiul 14, pe timp de
iarnă, cu căciula din care ieşeau meşe
de păr alb. Tramvai în care călătorea
şi autoarea romanului Concert din
muzica de Bach...
Pe acelaşi bulevard prin care trecea,
singuratic, Adrian Maniu, îl însoţeam
pe doctorul Voiculescu. În faţa noastră
se fâţâiau două june, cu largi mişcări
de şolduri. La semnalele mele de
nervozitate, doctorul mi-a reproşat,
cu blândeţe. „Ce ai cu bietele femei?”.
În vasta curte a casei Slătineanu
o zăresc pe Claudia Millian rupând o
creangă din liliacul înflorit... Conu’
Barbu coborâse, de la balcon, în
trombă, ca să salveze arbustul,
dar, odată ajuns, mai rupse o creangă
spre a o oferi musafirei. În intimul
cenaclu al colonelului l-am ascultat
pe Constant Tonegaru,proaspăt ieşit
din închisoare, citind din poemul său
ultim: „Timpul a crescut între noi ca
un zid/ Pe care duşmanul strigă; e
bine .” Aici, citise doctorul Voiculescu
prima lui povestire Capul de. zimbru.
Auzind vestita lectură, Călinescu
ar fi exclamat: „S-a dus în... Sadoveanu”.
Şi,desigur, în acelaşi loc a „lecturat”,
cum se spune astăzi, colonelul, nuvela
sa Cheile generălesei. Şi pasagii
din romanul Spada crijecului.
Dar şi alte locuri, unde se citea,
în perfectă relaxare. Pe undeva, pe
Schitu Măgureanu, dus de Ion Larian
Postolache şi Eugen Barbu. Şedinţe
de lectură încheiată cu una de hipnotism.
Sensibilei fiinţe ce se afla în transă,
Barbu îi şoptise, arătându-mă pe
mine. „Vezi-l, n-are nici un talent”.
La trezire, duduia mi se adresase,
zguduindu-mă energic să mă las
de poezie. Director la revista „Luceafărul”,
Barbu angajase pe post de redactor
cu jumătate de normă, trei corectori:
pe poetul Ion Gheorghe, pe prozatoarea
în devenire, Sânziana Pop şi pe mine...
Au fost trei ani fierbinţi, urmaţi
de aproape un sfert de secol de
cercetare, la Institutul de Istorie şi
Teorie literară „G. Călinescu”. Corector,
redactor, cercetător, tot atâtea profesiuni
în „or” – însă niciodată „informator”.
Vechi, vechi, în paginile României
literare. Mi-amintesc secvenţa în
care ne-a cerut directorul revistei,
George Ivaşcu, mie şi poetului Traian
Lalescu, câte o poezie, în întâmpinarea
nu ştiu cărei aniversări a lui Ion
Heliade-Rădulescu. Traian Lalescu
s-a descurcat fără probleme, într-o
evocare în care se înclina la înclinarea
sărbătoritului, aşa cum îl arată statuia
sa. Mai banal, mă înfundasem în
Biblioteca Academiei, citindu-i versurile,
spre a-i dedica o poezie în stilul
lui. Poezie care a şi apărut dealtfel
în revistă. Iar în ochii minţii – sau
cum să spun altfel? – îmi apare
profesorul George Ivaşcu, intrând,
pentru întâia oară pe uşa clasei a
cincea a Colegiului Naţional „Sfântul
Sava”, spre a se minuna de vastitatea
ignoranţei întregii clase într-ale
gramaticii. Numele Cioculescu Barbu
se află scris pe placa de marmură din
sala de intrare a Colegiului. Ca dovadă
de câte se pot întâmpla pe lumea
asta. Dar n-a scris despre mine
regretatul Stroescu-Stânişoară că
sunt cel mai strălucit politolog
contemporan? Iar Gheorghe Grigurcu,
că sunt cel mai rafinat stilist? E drept
că s-a referit doar şi numai la literatura
română. Acele fiice ale Evei care ar
putea depune mărturie că sunt şi cel
mai performant bărbat din Sud-Estul
Europei sunt la o vârstă prea venerabilă
spre a li se pretinde să mărturisească
– şi sigur îşi amintesc – cine a fost
bărbatul de neuitat din viaţa lor. Cum
se vede, am depăşit vârsta vanelor
vanităţi (sic!). Când, împreună cu
vechiul meu amic Andrei Savu – oare
îşi mai aminteşte de mine? – ne
autobiografiam: „Frumoşi suntem?
Suntem. Inteligenţi suntem? Suntem.
Activi suntem? Suntem. Atunci, de
ce n-am fi şi încrezuţi? Pare-mi-se
Marin Sorescu zicea despre sine că
are, în genere, o părere foarte bună,
fireşte şi cu momente când avea una
excepţională. Clasicii, căci el a ajuns
clasic (iar eu sunt un biet muritor)
trebuie celebraţi. Cei în viaţă divinizaţi.
Divinizaţi-mă!