Matei Călinescu, Un altfel de jurnal.
Ieşirea din timp, ediţie îngrijită de
Raluca Dună, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2016, 480 pag.
Printre iniţiativele fericite
ale Editurii Humanitas
este şi aceea de a-şi fi
propus să realizeze, în
următorii ani, seria de
autor a scrierilor lui
Matei Călinescu.
Avem deja în faţă, din anunţata
serie, masivul volum Un altfel de
jurnal. Ieşirea din timp, ediţie îngrijită
de Raluca Dună. Pe marginea acestei
apariţii de dată recentă voi face
aici câteva însemnări.
Constatăm înainte de altele că
seria anunţată de editoare nu recurge
la criteriul cronologic. Începe cu acest
Un altfel de junal şi nu cu Titanul
şi geniul în poezia lui Eminescu,
studiul din 1964, care marca debutul
editorial al lui Matei Călinescu. Şi
aceasta pentru că sunt urmate indicaţiile
pe care autorul însuşi le dă, în volumul
de faţă, în legătură cu o „posibilă
ediţie postumă”a scrierilor sale. Le-ar
dori începute, ne spune, cu fragmentele
sale din Amintiri în dialog „puse cap
la cap”, extrase aşadar din volumul
pe care-l scrisese cândva împreună
cu prietenul său cel mai bun, Ion
Vianu.
Editoarea este aceea care, în notele
de început, ne previne asupra
„postumităţii” acestui jurnal, pus pe
hârtie de Matei Călinescu în ultimii
ani ai vieţii şi marcat de înţelegerea
faptului că, pentru el, acei ani erau
ultimii. Ştia totul despre boala care
îl invadase, despre tumori, despre
analizele care arătau tot mai rău şi,
desigur, despre faptul că boala nu-l
va cruţa. Găsea totuşi motive de
consolare în ceea ce numeşte „cancerul
meu”, scutindu-l, acesta, „de o boală
teribilă ca Alzheimer” care-i răpusese
mama. Nu-şi va pierde deci memoria
şi luciditatea, în aceşti ultimi ani, ba
chiar luciditatea îi sporise, constată,
drept care şi „capacitatea de dialog
interior, interesul pentru marile
întrebări”.
Scris în limba română (şi nu în
engleză, ca majoritatea eseurilor)
jurnalul îl poartă pe Matei Călinescu
prin „labirintul amintirilor”, proiectândul
când în fericita copilărie, aceea în
care îl delectau filmele cu Stan şi
Bran, când readucându-l în prezentul
cu „teribile insomnii” şi cu obsesia
morţii mereu mai apropiate. („Tema
profundă a acestor pagini ar fi deci
drumul spre moarte”).
Reparcurgerea în memorie a
vârstelor trăite, din copilărie până
acum (adică până în momentul când
scrie), reface trasee în multe feluri
semnificative. Are 74 de ani şi îl
preocupă chestiunea vitalităţii creatoare.
Mai poate dispune de ea? Unii au
reuşit şi exemplul cel mai la îndemână
i-l furnizează chiar prietenul său, Ion
Vianu, care, între 70 şi 74 de ani, a
publicat trei romane. Există,desigur,
marile exemple, Goethe, Thomas
Mann etc. Dar el, Matei Călinescu?
Ar fi putut fi, dacă n-ar fi fost
boala: „Chiar şi eu am început să
scriu mai bine la bătrâneţe, deşi
imaginaţia proiectului mai consistent
şi mai de lungă durată a slăbit, şi
după diagnosticul de cancer s-a
prăbuşit...” Impresionantă este liniştea
celui care scrie despre acest deznodământ
al prăbuşirii proprii, recunoscător
Ucăi pentru „grija delicată” pe care
i-o arătase şi apăsat de remuşcări
pentru „doliul anticipat pe care situaţia
mea i-l impune”.
Dar nu doar înlăuntrul său priveşte
Matei Călinescu în jurnal, ci şi în
afară, către confraţi şi prieteni, către
lumea redacţiilor şi a Universităţii,
un cadru de manifestări evocat cu
plasticitate şi vervă. Este şi un inspirat
portretist Matei Călinescu, reînsufleţind
personaje care, în epoca tinereţii sale,
constituiau ceea ce numim azi modele.
Baconsky, de pildă, care, în anii
’60, îşi repudiase trecutul de scriitoractivist
şi acum ilustra un stil care
stârnea admiraţia tinerilor nonconformiş
ti ai timpului, prin extravaganţă,
prin marele contrast în raport cu
spiritul vremii de atunci, comportare
care lua astfel şi culoare politică:
„...era de un anticomunism răspicat
şi intransigent, un anticomunism de
poet- aristocrat şi de dandy în tradiţia
baudelaireană, straniu prelungită în
mizeria cotidianului din acei ani. Întradevă
r, mi-l amintesc totdeauna
îmbrăcat în haine croite generos
de cea mai bună calitate, cu fulare
de mătase în loc de cravată sau cu
lavalieră anacronică, având în întreaga
lui ţinută ceva informal elegant şi
totodată vag sfidător. Regimul comunist
îi apărea ca un regim de slugi ajunse
la putere, cu o ideologie de slugi pline
de resentiment, incompatibilă în mod
absolut cu cerinţele Artei şi căutările
Artistului”.
Ar mai fi de vorbit despre felul în
care vede Matei Călinescu exilul
(„...altă formă de sinucidere”), despre
sinuciderea pusă în act de Nichita
Stănescu („El avea fără îndoială o
ţintă transcendentă”), despre relaţia
cu ţara natală care îi apare, după
douăzeci de ani de exil, ca „erupţia
unui vulcan de noroi”, despre colaborarea
cu Securitatea a foştilor condamnaţ
i politic, nerăsfrântă, în unele
cazuri, asupra operei (Balotă, Negoi-
ţescu), despre fotografia cu cei şase
prieteni (Cezar Baltag, Nichita Stănescu,
Petre Stoica, Modest Morariu, Matei
Călinescu, Mircea Ivănescu) pe spatele
căreia poate fi citită întrebarea, scrisă
apăsat: Cine va muri primul? Nichita
a fost acela.
