Printre spectacolele prezentate în luna martie de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, la sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti, a fost şi o premieră, After all – gândită de Vava Ştefănescu, ca un dialog între două artiste ale dansului, fiecare o personalitate, cu o plastică corporală aparte.
Un dialog întru totul inedit însă, întrucât el avea loc între corpul concret, în desfăşurare spaţială scenică directă, al lui Carmen Coţofană şi imaginea, de pe pelicula filmată, a corpului Vavei Ştefănescu, care, de-a lungul ultimilor ani, a evoluat în diferite spaţii scenice, de la Cluj şi de la Bucureşti. În acest ultim sens, am asistat la o succintă retrospectivă, After all, fiind invitaţi să rememorăm şi să vedem, La urma urmei, ce iese la iveală din toate aceste imagini filmate, ce miez creativ reuşesc să contureze. Dar nu numai atât, ci şi cum se confruntă ele, în acest dialog, cu mişcarea unui alt corp, cel al lui Carmen Coţofană, şi cum se poate transpune, într-o oarecare măsură, mişcarea lor pe un corp cu altă personalitate plastică.
Spectacolele evocate, prin proiectarea unor fragmente, constituie o suită reprezentativă nu numai pentru coregrafa Vava Ştefănescu, ci şi pentru unul dintre cele mai consistente filoane ale dansului contemporan din ultimul deceniu, de la noi: Julieta, de Andras Wiski, în regia lui Mihai Mănuţiu, a cărei singură interpretă (dansatoare şi actriţă) şi totodată coregrafă a fost Vava Ştefănescu, apoi, în aceeaşi regie şi aceeaşi coregrafie, Zoon Erotikon, de D.H.Lawrence, dar şi poemul coregrafic Solo on line, sau O vară fierbinte pe Iza, pe un scenariu scris de Mihai Mănuţiu şi, în fine, Uitarea lui George Banu, în aceeaşi regie şi în interpretarea Vavei Ştefănescu şi a lui Sylvain Groud. O primă remarcă ar fi aceea că universul creativ al Vavei Ştefănescu a mers mână în mână cu cel al regizorului Mihai Mănuţiu. Şi nu numai în piesele selectate pentru această retrospectivă After all, ci, în ansamblul creaţiei lor, opera celor doi artişti, ambii aparţinând, dar în mod felurit, marii şi cuprinzătoarei arte scenice, este de cele mai multe ori greu de gândit fără aportul celuilalt. Am mai putea aminti doar câteva lucrări pe care am avut prilejul să le vedem, precum scenariile originale după textele biblice din Cântarea Cântărilor sau din Experimentul Iov sau Odihna sau puţin înaintea sfârşitului, după un text de George Banu, sau Visele călătorilor de pe Titanic. Dar revenind în universul pur coregrafic al acestor spectacole, deşi variate ca tematică, toate au ca numitor comun: stilul de mişcare liberă al creatoarei lor, în care liniile, uşor ezitante, ingenue, se frâng adesea, corpul evoluează în spaţiu pe verticale şi ele adesea frânte, dar îşi caută parcă forţa şi din întâlnirea, uneori brutală, cu solul şi se încarcă, când şi când, alternativ, când cu fervoare, când cu un dramatism, epurat însă de orice îngroşare. Aceleaşi frângeri se puteau regăsi şi în mişcarea concretă, scenică, a lui Carmen Coţofană, dar fără nuanţa lor uşor ezitantă, mai directe, alternând, pe alocuri, şi cu unele rotunjiri, cu o undă fină de feminitate şi, punctual, cu puţin umor.
În scenografia lui Adrian Damian şi costume gândite de Paul Dunca pentru Carmen Coţofană, în light design-ul lui Cătălin Nicolescu şi cu imagini video proiectate de Irina Stelea, spectacolul a fost şi un continuu dialog între felurite medii materiale care pot reflecta imagini în mişcare. Dacă mai multe panouri mobile, mereu repoziţionate, au servit drept fundal pentru fragmentele proiectate din spectacolele Vavei Ştefănescu, Carmen Coţofană şi-a proiectat umbra pe fundal sau imaginea direct în oglindă. Apoi a îmbrăcat, într-un mod cu totul neaşteptat, diferite costume şi şi-a desenat pe fundal conturul siluetei, aşa cum se profila el acum, datorită costumului, cât şi a unor accesorii, rezultatul fiind desenul plin de fantezie al unor personaje imaginare. Ideea, conceptul îi aparţin Vavei Ştefănescu, dar ea ne-a spus că şi interpreta aleasă a intervenit cu unele idei proprii pe parcursul construirii spectacolului. Şi era de aşteptat, căci şi Carmen Coţofană, pe linia ei personală, îşi construieşte treptat un univers complex, căruia îi aparţine. Alegerea ei ca partener de dialog creativ a fost inspirată. Nu multe persoane i-ar fi putut da Vavei Ştefănescu replica corespunzătoare întregii încărcăturii ideatice a creaţiilor sale.
„Trupul (meu) tinde să fie o arhivă: o arhivă virtuală” – ne spune coregrafa. Şi continuă: „Ce faci cu toate lucrurile astea adunate aici? La un moment dat îţi vine să te scuturi de ele, dar nu poţi să le arunci. O schimbare ar fi binevenită. Se ia un alt corp…” – şi urmează reţeta. Şi reţeta folosită a dat roade. A rememora o parte din propria creaţie, dar nu doar evocând-o, ci scoţând-o din sertarele în care s-a aşezat şi punând-o să se confrunte cu imagini scenice noi şi cu noi contexte – cea mai incitantă confruntare fiind cea cu virtuţile plastice ale unui alt corp – înseamnă de fapt a o recrea, aşa cum s-au petrecut lucrurile în ultimul spectacol al Vavei Ştefănescu, After all.