O notiţă de fapt divers ne-aduce aminte că în Bucureştii lui 1916, pe la începutul verii, erau 40 de grade la umbră, mult peste etalonul lui Caragiale din Căldură mare şi aproape de recordul ultimilor ani, care bătea spre 41.
Pe-atunci apăreau, la Editura Librăriei H. Steinberg &fiul, Parodii- le originale ale lui Topîrceanu. Volumul de debut, deolaltă cu Balade vesele, de la Alcalay.
O fugă la umbră, departe de răspunderea unei voci poetice de sine stătătoare, şi nu prea. Je est un autre ar putea să spună, înainte de vreme, acest cameleon stilistic care-i simte, la fel de bine, şi pe minori, şi pe majori (sic!), şi pe romanticii cu suspendare, şi pe modernişti. Solemnitatea nu încape în reţeta lui, şi poeziile graves, graves, graves, păstrându-ş i cadenţa, întineresc. Iată ce ajunge Oltul lui Goga, cel sentenţios, greu de obidă nevorbită: „Multiscusita minţii limbă/ Nu-mi spune clipa năzdrăvană/ Ce mi te-a scos de mult în cale,/ Fiinţă maşteră şi vană!/ Uitat-am ziua şi văleatul/ Ce-au înfrăţit pe vremi, odată,/ A mele stihuri de aramă/ Cu proza ta cea nesărată.” Destinatarul presupus este Octavian Codru Tăslăuanu, co-director al Luceafărului, împreună cu Goga şi Al. Ciura. Între Goga şi Tăslăuanu a existat o vremelnică răceală, pe care Topîrceanu o şarjează. În nume propriu, de astă dată, îi va scrie celui din urmă, în revista „Însemnări literare”, nişte Catrene improvizate: „Ca o cometă fără coadă/ Ai apărut pe firmament,/ Cu-al tău Luceafăr pus pe sfadă – / Dar n-ai talent.”. Vocile, iată, se amestecă, Topîrceanu turnând în parodii destul din contextul literar, nu doar din contextul operei în care locuieşte o vreme. De aceea, parodiile sunt vii, mustind de anecdotă, cu bună priză la o realitate şi veselă, şi tristă. Realitatea oraşului literar pe care, cum însuşi o spune în, poate, cea mai celebră dintre parodii, nu-l dă pe „dulceaţa/ traiului patriarhal”. Depărăţeanu este un sastisit de lumea cărturarilor – singurele, de altfel, versuri mai răsărite din Vara la ţară sunt cele care opun natura culturii („Vai! şi cum îşi bate pieptul/ Înţeleptul/ Care zi cu zi cârpind/ Ale sale zile pline/ De suspine,/ Vede cărţile-i minţind!”// „Mie daţi-mi valea verde,/ Unde pierde/ Omul negrele gândiri,/ Unde-ţi uiţi de infamia/ Şi sclavia/ Auritelor zidiri!”), pe când Topîrceanu schimbă polii. Se vede, având sub ochi şi sursa, şi parodia, că nu civilizaţia în sine îi lipseşte, ci convenţia. Unde ceilalţi fug de constrângere, Topîrceanu jubilează. Şi această opţiune socială, la urma urmei, de-a-şi duce traiul la loc îngust, îi defineşte şi stilul. Versatil, intrând lesne în orice fel de tipare, de la sprintul ironic la duioşii bine strunite.
Din poeziile în care intră duhul parodiei nu rămâne decât coaja de cuvinte, fără mai nimic din suflul lor. Şi Psalmii, şi Blesteme-le lui Arghezi sunt domolite mult, ceea ce nu e, ca la Goga, un câştig, ci o pierdere evidentă faţă de model. Altfel spus, poeţii mai retorici ies mai bine în parodii, fiindcă discursul li se frăgezeşte, la a doua mână, pe când poeţii la care vorbele sunt mai bine cântărite şi nu tocmai de dat la schimb nu prilejuiesc texte reuşite. A-i răsturna sistemul lui Arghezi, aşa cum face cu Depărăţeanu, e o investiţie pe care Topîrceanu nu vrea şi nici nu poate să o facă. Rămâne, atunci, la suprafaţă, în limitele unei parodii care nu mai e originală. Originale sunt celelalte, exersate pe pietre mai puţin tari, să spun aşa, unde mesajul poeziei, nu doar sunetul ei, este asimilat şi răstălmăcit. Prin asta se salvează, în fond, Topîrceanu din clenciurile unui gen minor. Pe care, însă, îl ilustrează cu un talent cu care nu ştiu dacă se va mai întâlni în vreunul din volumele de poezii următoare.