Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
La Timişoara, Aglaja ne-a vorbit româneşte de Nora Iuga


Dacă găseşti ceva înseamnă că nu ai căutat destul...” M-am împiedicat de fraza asta în timp ce traduceam un text de Aglaja Veteranyi. Evident nu o căutasem, cum nu cauţi bolovanul pe care îl găseşti abia după ce ai căzut. Iată acest paradox: răsturnarea sensului într-un enunţ simplu, procedeu cu care Aglaja jongla total destinsă în capcana unui număr periculos. De ce acolo, la Timişoara, unde opt zile în şir chipul ei ne-a luminat de pe toţi pereţii ca un soare de interior, de-ţi venea să spui într-una “Hier Himmel” (Aici cerul) – o stranie parolă dintr-un vis; cu care credea că poate deschide orice poartă - gîndurile noastre nu încetau să întrebe: de ce s-a sinucis Aglaja... de ce s-a sinucis... de ce... parcă fiecare citea fraza aceea ieşind din cadru şi revenind în cadru ca fîşia de cuvinte din josul ecranului de televizor la un talk-show: “dacă găseşti ceva înseamnă că nu ai căutat destul...”

Aglaja Veteranyi s-a sinucis la Zürich în noaptea de 3 spre 4 februarie 2002... probabil că-i fusese frig şi apa lacului i se păruse mai rece ca oricînd. Au trecut doi ani de atunci, timp destul ca să cutezi să scuturi umărul unui mort să se trezească puţin, pentru că mereu mai avem să le spunem ceva celor duşi, mereu mai avem ceva de aflat de la ei. Iată de ce, între 2 şi 8 februarie a.c., Timişoara a fost, într-un fel, oraşul Aglajei. Pe culoarul vagonului de dormit, în Gara de nord, un grup de tineri gălăgioşi: căciuliţe de lînă roşii, fulare galbene, blugi, rucsacuri. Nu sînt schiori. Sînt actorii de la Odeon. Vor prezenta două seri consecutiv pe scena Operei din Timişoara De ce fierbe copilul în mămăligă, în memoria Aglajei.

De ce s-o fi sinucis la 40 de ani, în culmea succesului, iubită de un bărbat mai tînăr? O voce: Fiindcă i se cuibărise de mică o frică în burtă, de atunci, de cînd mama ei atîrna de păr de cupola circului şi frica a crescut odată cu ea pînă a întrecut-o. Cum să trăieşti cu o frică mai mare decît tine? Altă voce: Aglaja locuia concomitent în două lumi, în trei, în cîte lumi vrei şi toate lumile sînt în străinătate, spunea. Trebuia să se întoarcă acasă, nu?

Toţi cei care au citit-o după ce s-a sinucis spun că finalul ei era previzibil, că textele ei ne avertizau, că se simţea disperarea în ele, că erau un strigăt de ajutor. Eu am văzut altă Aglaje. I-am citit prima carte, De ce fierbe copilul în mămăligă, cînd încă mai trăia. Era din cale afară de vie. Să fie sinuciderea unul din actele cele mai vitale? Dacă cineva mi-ar fi cerut un spot publicitar pentru textele ei, cred că ar fi sunat cam aşa: “Vreţi să învăţaţi să vă jucaţi? Citiţi-o pe Aglaja!” Ada Milea a citit într-o după-amiază, împreună cu scriitoarea germană Zehra Cirak, la Centrul Cultural German, fragmente din Raftul cu ultimele suflări. Umorul pe care l-a scos actriţa româncă din textul acela îmbibat de moarte m-a făcut pentru o clipă să cred că totul în viaţă poate fi transformat în rîs. Poate că ne-am născut totuşi pentru bucurie. M-a apucat brusc o mîndrie nelalocul ei. Mă confirmase o artistă adevărată.



Foaierul şi balconul Operei din Timişoara sînt înţesate de lume. Candelabre aprinse, flori. Doamna Doina-Ioana Popa, preşedinta Fundaţiei Culturale “Artmedia”, graţie căreia publicul timişorean beneficiază de spectacole extraordinare de teatru din ţară şi străinătate, face cu eleganţă şi discreţie oficiile de gazdă. Împreună cu Denisa Comănescu şi Rodica Binder încercăm înaintea spectacolului să creionăm din cîteva linii tremurate portretul interior al Aglajei. Cîtă aproximaţie. De ce nu putem înţelege nimic decît raportîndu-ne la noi?

În sală sînt toate locurile ocupate, se recurge la strapontine şi trepte. Stau la balcon între Rodica Binder şi Ludwig Metzger, realizatorul filmului pentru televiziune dedicat Aglajei Veteranyi. A venit de la Köln. Mă tem că n-o să-i placă spectacolul. Îi ştiu de-acum pe germani. Sensibilitatea lor e diferită de a noastră. Trag cu coada ochiului să-i văd reacţia. În special la românisme prea îngroşate, la hăulituri, la sudalme. Simt cum se încălzeşte treptat, aplaudă cu tot corpul. E cucerit: “Spectacolul românesc este excepţional. Mai bun decît cele pe care le-am văzut la Zürich şi Stuttgart”. Remarcă în mod special viziunea regizorală şi interpretarea celor două protagoniste: Adriana Trandafir şi Antoaneta Zaharia. Regret absenţa lui Radu Afrim. Aş fi vrut să mă bucur alături de el şi să-i şoptesc la ureche: “Radule le-ai rupt gura!”

După-amiază la revista “Orizont”. În biroul lui Mircea Mihăieş cu Denisa Comănescu la o cafea. Aglaja ne priveşte de pe toate uşile, de pe toate coloanele. O faţă luminoasă, un zîmbet de copil, o bentiţă verde. Ochi translucizi ca un geam. Nu ştii dacă tristeţea lor vine din spatele sau din faţa sticlei... Din nou în formaţie. Denisa, Rodica, Nora, ca un brelan de dame: de tobă, de cupă, de treflă. Ne dăm silinţa să nu ne repetăm, dar e imposibil şi timişorenii sînt atît de disciplinaţi, de cuviincioşi, de amabili. Nu vor să-şi păteze eticheta de “Mică Vienă”. Lansări de carte: Humanitas, Polirom. Cele două romane ale Aglajei. Ada Milea cîntă un song din spectacol. Aplauze la scenă deschisă. Urmează recitalul de poezie al lui Şerban Foarţă. Îl ascult declamîndu-şi versurile, ciudatele alcătuiri verbale de o muzicalitate impecabilă şi-n urechi îmi cîntă vocea germană a lui Oskar Pastior. Nici unul din ei nu s-a întîlnit cu poezia celuilalt şi, culmea, nu ştiu ce mînă nevăzută le-a întors ceasurile să sune la aceeaşi oră. Poezia e peste tot printre noi.

Răsfoiesc o carte elegantă într-un format înalt şi îngust cu coperta verde ca bentiţa din părul Aglajei: Poveşti pentru Aglaja, volum conceput, îngrijit şi prefaţat de Sorina Jecza. Cu desene de Adriana Lucaciu. A fost prezentat în cadrul programului Hommage Aglaja Veteranyi, realizat la Timişoara de către Centrul Cultural German, Fundaţia Interart Triade, Fundaţia Culturală Artmedia. Ne aflăm la sediul Fundaţiei Triade. De fapt, reşedinţa familiei Jecza. O casă a artei, ea însăşi o piesă de artă. Aglaja a pătruns în casa lor: pereţii sînt capitonaţi cu poezii însoţite de litografiile lui Jean-Jacques Volz. În salonul mare asistăm la un mic spectacol – colaj din textele ei - în duet cu fragmente din poemul De-a Aglaja de Marie-Jeanne Jutea-Bădescu, prezentat cu vervă şi emoţie de trei actori de la secţiile de teatru maghiar şi german din Timişoara. Din bucătăria imensă care respiră acea “Gemütlichkeit”, de netradus în altă limbă, se strecoară parşiv în toată casa miresme fierbinţi de sarmale şi pe mese dau năvală paharele cu vin roşu... unde eşti Aglaja, acuş vin clătitele. Gazda îţi cunoaşte gusturile.

Hier Himmel şi un urangutan. Gura lui imensă îşi dezveleşte dinţii pe tot ecranul. Monstrul, destinul şi timpul se suprapun. Ai de la început senzaţia că o arenă de circ e un altar de jertfă. În seara asta Ludwig Metzger îşi prezintă filmul. În seara asta Aglaja învie în faţa noastră. Se mişcă, rîde, vorbeşte, dansează, ne prezintă un performance împreună cu Jens, la 12 ani apare pe un afiş de cabaret într-un număr cu un titlu incendiar: Trupul. Aglaja într-un hotel, Aglaja în gara din Zürich, unde se întîlneşte mereu cu îngerul ei păzitor – o bătrînă paralitică în cărucior -, Aglaja numai voce pe bandă plîngînd, scheunînd ca un animal mic uitat în frig sau ca Isus, obligată să se supună şi fiindu-i îngrozitor de frică. Un mare artist, un mare poet, acest domn Metzger care vrea să ne facă să credem că el n-are nici un merit, că lucrurile i-au ieşit în cale, aşa prin hazard. Discuţia care urmează e pasionantă. Cineva din sală întreabă pe româneşte. Alina Baciu – am uitat să amintesc de Alina. Numele vorbeşte de la sine. Ea e alinătoarea, îmblînzitoarea spiritului pozitivist de la Kulturzentrum. A. B. repetă întrebarea în germană. L. M. răspunde în germană. Senta Höfer completează ce a fost omis şi în română şi în germană. Senta face ordine. Ea e conducătoarea CCG-ului. Cîtă încredere îţi dă un om la care nu descoperi nici o urmă de ezitare. Forţă, stăpînire de sine, experienţă... te întrebi. Dar, dincolo de datorie, Senta e caldă, prietenoasă. Senta e brici, am spus. Nu mă gîndeam la ascuţişul tăios, mă gîndeam la ascuţişul minţii. Şi unde mai pui că e fata marelui artist fotograf Edmund Höfer care, nu ştiu de ce, a rămas intact în memoria mea. Rodica Binder mă trezeşte din reverie. Ne aşteaptă platourile cu roşii umplute cu salată de vinete şi nelipsitele pahare cu vin roşu. Iar mîncările preferate ale Aglajei.

Duminică ultima zi. Din nou la Fundaţia Triade. Rodica a adus cu ea caseta cu interviul pe care i l-a luat Aglajei în 1999 în Germania pentru “România literară”. O auzim din nou pe Aglaja... de data asta vorbind româneşte. Rodica a stabilit un record cu acest interviu. Aglaja nu voia să vorbească româneşte. Avea complexe. Se temea că n-o să fie la înălţime. Se trezise actorul din ea. Ezitările, căutarea cuvintelor, bucuria, cînd prindea din zbor colacul de salvare – un “giusto”, de pildă sau un “capisco” -, o făceau atît de autentică şi cît de precis, de exact, de economicos gîndea în cuvinte înfricoşător de puţine pentru un scriitor. Cît profesionalism şi ce acuitate a observaţiei, ce inteligenţă a instinctului, cînd spune aproape în joacă: “Ficţiunea e realitate” sau “Şi fantezia e autobiografie”. Să fie adevărat că atunci cînd cunoşti mai puţin vezi mai mult? Ce să mai spui după glasul Aglajei? Începem să vorbim ca şi cînd toţi am fi cunoscut-o personal, depănăm amintiri. Nu ştiu dacă asta se cheamă “Masă rotundă”. M-a ajuns oboseala. Nu-mi pot lua ochii de la Magdalena Mărculescu. În mintea mea numele ei se leagă de Austrian Air-line. O privesc şi mă simt într-o metropolă occidentală. Captează atenţia fără să fie stridentă. Are eleganţă şi sex-appeall. Conversaţia cu ea nu lîncezeşte niciodată. Cred că efectul mirobolant pe care l-a avut Timişoara asupra mea i se datorează în mare parte. Aşa. Şi acum, iată, nu mai sînt decît puţine ore pînă cînd... şi n-am vorbit despre sponsori, care au făcut totul posibil, căci “dacă sponsor nu e, nimic nu e”, ca să-l pastişez pe Marin Preda. Iată-i: Robert Bosch Stiftung, Botschaft der Bundesrepublik Deutschland, Austrian Air-line, Deutsche Welle, Continental Automotive Products, Nestle, Radio Timişoara, Editura Polirom, Cartelecom, Gall Print... Plec de la Timişoara cu senzaţia că am uitat ceva important. În gară îi spun Rodicăi: Spune şi tu, de ce n-ar fi Timişoara în Europa?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara