Eroul

Octavian Pană către Gelu Pastia:
13 aug. 1917
Dragă Gelule,
[...] Ce părere de rău încerc c-a trebuit ca în această scrisoare banală să-ţi vorbesc de unul din cei mai buni, dacă nu cel mai bun prieten, în orice caz sufletul cel mai frumos, mai deschis şi mai entuziast, prietenul tău care nu mai e de mult printre noi: Camil Petrescu. S-a stins într-o noapte întunecoasă, în focul ucigător al tunurilor şi focurilor de mitralieră. A căzut brav ca întotdeauna, pe când mergea la contraatacul cel mai furios în contra vijeliei celei mai înverşunate, a căzut sub poalele muntelui Coşna, care a căzut apoi, după moartea lui, în mâinile nemţilor. [...] Nu voi uita despărţirea, când, cu presentimentul fatal, mi-a încredinţat scrisoarea alăturată, pe care am avut durerea să ţi-o transmit, atunci când el nu mai exista printre noi. Nu cunosc conţinutul ei, dar îmi închipui că ea trebuie să fie plină de acea delicateţe sufletească care l-a caracterizat totdeauna. Vioi, nervos chiar, a ştiut însă să menajeze susceptibilitatea tuturor, făcându-se iubit. [...] Doresc ca în curând, când voi putea să-ţi vorbesc personal, cel dintâi cuvânt să fie Camil! în amintirea celui mai bun şi mai duios.
(apud Liviu Călin, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976)

La 1 august 1917, registrul Regimentului 16 infanterie menţionează moartea a 13 ofiţeri, între care şi sublocotenentul Camil Petrescu, în vârstă de 23 de ani. După începerea Marelui Război, în timpul neutralităţii României, mulţi tineri, elevi şi studenţi, se simt ispitiţi să se pregătească de luptă. Ultimul război important al României, cel de Independenţă, din 1877, fusese una dintre cele mai mari surse de emoţie pentru paşnicii necombatanţi. În copilărie, băieţii din generaţia lui Camil Petrescu (1894) se jucaseră cu soldaţi de plumb, desenaseră cai şi săbii, iar cărţile lor "de citire" şi de istorie erau pline de pagini despre eroismul "bravilor noştri ostaşi". Părinţii şi bunicii îşi aminteau bine de "gloriosul an 77", de defilarea trupelor pe Calea Victoriei, iar evocările lor, în spiritul secolului romantic, nu puteau fi decât mitizante. Dincolo de orice, pentru tinerii din generaţia lui Camil exista însă o presiune (interioară sau, după fire, mai degrabă exterioară) care făcea din mersul la noul război, izbucnit în 1914, o chestiune de onoare. (Cel mai bine e prinsă această dublă constrângere într-un roman puţin cunoscut azi, Războiul micului Tristan de Mircea Gesticone).

Faţă de congenerii săi, Camil Petrescu avea un motiv în plus să ia parte la război: după propriile mărturisiri târzii, tatăl lui, pe care nu l-a cunoscut, ar fi putut fi, nu cel înscris în acte, ci "un fost locotenent-colonel Constantin Gheorghiu, din artilerie". Camil Petrescu nu vorbea mai deloc despre naşterea şi copilăria lui, încărcate de drama celui care nu a fost crescut de părinţii adevăraţi. Cu acest trecut, după ce, în paralel cu Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, urmează şi Şcoala de Ofiţeri din cadrul Regimentului "Mihai Viteazul", cere să intre voluntar la artilerie. Este o opţiune perfect conştientă: din cauza unei constituţii fizice delicate, fusese respins la recrutare şi ar fi putut scăpa de armată. Este chemat "la arme" la 1 august 1916, ca sublocotenent de infanterie. Participă la luptă şi, în urma exploziei unui obuz, rămâne cu un anume grad de surzenie. În iulie 1917 e din nou pe front. Atunci are loc lupta de noapte despre care e vorba în scrisoarea camaradului de arme Octavian Pană. Dar ca în foiletoanele romanelor de senzaţie de altădată, sublocotenentul Camil Petrescu, crezut mort, trăieşte: la 26 iulie fusese doar grav rănit, luat prizonier şi dus într-un lagăr din Ungaria.

În istoria actuală se foloseşte, ca metodă de cunoaştere, întrebarea Şi dacă...? Profesori, experţi militari şi istorici îşi pun problema ce s-ar fi întâmplat dacă un eveniment istoric ar fi avut cu totul alt deznodământ decât cel bine cunoscut. În cazul lui Camil Petrescu ea e aproape obligatorie: ce s-ar fi întâmplat dacă într-adevăr, în loc să fie rănit, sublocotenentul ar fi fost ucis? Răspunsul e simplu: ar fi fost declarat erou, ar fi fost poate decorat post-mortem, ar fi rămas, pentru un timp, în memoria a doi-trei prieteni, iar pentru cercetătorul de azi, cele câteva articole publicate în Rampa şi Facla (unele sub pseudonim) ar fi fost simplă "umplutură". Primele încercări, manuscrise, la Jocul ielelor s-ar fi pierdut. Romanul românesc modern ar fi arătat altfel, fără cel mai ingenios arhitect al lui. Iar Primul Război Mondial n-ar fi avut una dintre cele mai importante cărţi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Antieroul

Este semnificativ că romanul de război al lui Camil Petrescu e scris şi apare tocmai în anul în care scriitorul e declarat invalid de război, ca o compensaţie estetică, a acestei, în fond, înfrângeri biografice. E scris în câteva luni (între martie şi octombrie în 1930), dar filtrarea fusese făcută timp de 12 ani de la întoarcerea viu, dar nu nevătămat, din lagărul de prizonieri. Pe lângă infirmitatea auditivă, dacă e să luăm în seamă o notă de subsol care pare să depăşească graniţele ficţiunii, timp de nouă ani, nopţi la rând, are coşmaruri cu obuze care explodează, care-l lasă, la trezire, "transpirat şi istovit". Ca-n toată proza camilpetresciană, conform crezului său artistic (autenticitate-subiectivitate-onestitate), naratorul vorbeşte la persoana I. O anume identificare a lui cu autorul e inevitabilă, dar la fel de alunecoasă, de înşelătoare, cum era biograficul la personajele prozei paşoptiste. Camil Petrescu-omul îşi locuieşte personajele, face schimb de experienţe cu ele, le împrumută de la el tot ce au nevoie pentru a fi autentice. Dar atât.

Ştefan Gheorghidiu este cel mai bun exemplu. Numele lui seamănă prea mult cu al posibilului tată (Gheorghiu) ca să fie o pură întâmplare. Un omagiu adus tatălui? O legătură afectivă, dacă nu de sânge, între eul narativ şi acel locotenent-colonel? "Eu" e un intelectual fin, student la filozofie, e un bărbat hipersensibil, generos, unul dintre cei care ar putea spune, la fel ca autorul lui Par délicatesse j'ai perdu ma vie (v. Amintiri deghizate de Ov.S. Crohmălniceanu). Însă, totuşi, "eu e un altul", nu e un erou. În mod voit nu e, pentru că autorul nu-i împrumută cea mai spectaculoasă, cea mai romanescă aventură a lui: învierea din morţi.

Nic|ieri nu se vede atât de bine puterea şi conştiinţa estetică ca în această omisiune controlată. Din războiul lui Ştefan Gheorghidiu se putea scoate o poveste aventuroasă, iar personajul, după modelul lui real descris atât de admirativ şi cald de camaradul lui, avea toate calităţile ca să devină eroic. E uluitor: scrisoarea reală a lui Octavian Pană pare adevăratul roman, în timp ce episoadele romaneşti din partea a doua a cărţii, Întâia noapte de război, par viaţă oarecare. Camil Petrescu e erou de roman în viaţă, dar om normal în literatură. Ceea ce înseamnă că pariul estetic al lui Camil Petrescu e câştigat: războiul lui nu mai e ca-n "cartea de citire" şi, cu atât mai puţin, ca-n gazete. Dar triumful lui Camil Petrescu faţă de capcanele literaturii de război e chiar mai mare. El nu cade nici în extrema cealaltă: a demitizării care remitizează. Mai limpede spus: nu prezintă războiul nici ca pe o nuntă în care se merge cu alai şi lăutari, dar nici nu descrie munţi de cadavre şi râuri de sânge. Face cel mai dificil lucru: nu idilizează realitatea şi nici nu îngroaşă răul văzut pe front.

În romanul lui se vorbeşte mult de derută şi dezorganizare, de enorma distanţă dintre ce se vede la faţa locului şi ce spun ziarele. Dorinţa de a o lua la fugă, nelinişte permanentă care se transformă adesea în spaimă, oameni care nu ştiu şi nu înţeleg ce se întâmplă, ghionturi ale ofiţerilor ca soldaţii să se pună în mişcare (mai împing pe unul, mai trag de altul), noroi, oboseală, surprize ale unor gesturi de curaj care nu se bagă în seamă, într-atât sunt de rapid înlocuite de alte gesturi, complet incoerente. Şi Gheorghidiu se înşală de câteva ori "cu convingere" şi se simte ridicol.

Modelul real al lui Camil Petrescu a fost el însuşi, însă n-a căzut în ispita eroismului propriu. Modelul lui literar a fost Stendhal cu Fabrice în bătălia de la Waterloo. Opţiunile lui nu sunt însă la îndemână, dovadă că literatura de război nu le adoptă. Chiar în 1930 (de fapt decembrie 1929) apare în franceză celebrul pe-atunci studiu Témoins. Essai d'analyse et de critique des souvenirs de combattants édités en français de 1915 a 1928 (Martori. Încercare de analiză şi de critică a amintirilor combatanţilor, editate în franceză între 1915 şi 1928). O carte de peste "2 kg", plină de note şi trimiteri şi documente, ca o teză de doctorat de Jean Norton Cru. Acesta, fost combatant, îi critică pe toţi marii autori ai literaturii de gen. Camil Petrescu îl comentează. Nu e limpede dacă a citit cartea sau a urmărit numai dezbaterile extrem de pătimaşe din gazete, pe marginea ei. Însă teza lui Norton Cru i se potriveşte mănuşă: este demistificarea demistificării. Este şi poziţia lui Camil. În Teze şi antiteze (1936) se află studiul Mare emoţie în lumea prozatorilor de război, reluat după o publicare anterioară. Bazându-se pe propria experienţă, la fel ca Norton Cru (participant la Marele Război, la Verdun), Camil Petrescu este de partea lui Cru, care acuză întreaga literatură de război că modifică (în bine sau rău, dar cu acelaşi efect) istoria: "Cărţile care exagerează masacrele sunt tot atât duşmane adevărului ca şi cele care idilizează luptele". Interesant este că acest autor - care, dacă nu l-a influenţat direct pe Camil Petrescu, e sigur că l-a confirmat - a revenit azi în atenţia istoricilor din lumea universitară prin republicarea studiului său, uitat între timp, în 1993. A provocat aproape aceleaşi polemici aprinse ca şi prima oară. Camil Petrescu îşi dovedeşte încă o dată actualitatea. Câtă literatură, atâta istorie şi câtă istorie, atâta dramă.