Jean Echenoz, scriitor francez contemporan de prima linie, a publicat în 2012 romanul 14, cu titlu o clipă derutant, dar despre care cititorul află foarte curând că se referă la Primul Război Mondial, acela care a pus capăt înşelătoarei belle époque şi a inaugurat energic ororile planetare ale secolului 20. Centenarul declanşării acelei încleştări care s-a abătut asupra popoarelor Europei îl vom comemora în acest an, ceea ce face, poate, oportună şi prezentarea oarecum tardivă a romanului lui Echenoz. Ca toate ale scriitorului, şi 14 s-a bucurat la vremea sa de un succes fulgerător (40.000 de exemplare vândute în două săptămâni).
Aflăm că romancierul s-a apucat de scrierea cărţii sale abia după o amplă documentare obţinută din tratate de istorie, din presa vremii, din literatură, ba chiar şi din cinematograf. La lectură, rezultatele acestui studiu se întrevăd destul de puţin. Oricum, privirea asupra războiului e mai aproape de aceea a lui Barbusse (Focul), ori a lui Remarque (Pe frontul de vest nimic nou) decât de a lui Tolstoi. Si poate că cel mai mult i-a folosit scriitorului carnetul de însemnări al unui soldat căzut în luptă.
14 este departe de a fi o frescă. Războiul nu e privit ca un vast câmp de operaţiuni. Despre strategia şi tacticile gândite departe de tranşee, cu harta Europei sau, după caz, a unei zone mai restrânse în faţă, nu ni se spune nimic. Prozatorul a optat pentru o naraţiune simplă, scurtă (123 de pagini), cu număr de personaje redus la cinci camarazi de pescuit şi de cafenea despre care vom şti ce li se întâmplă, dar foarte puţin din ce gândesc, ce simt; cinci vietăţi azvârlite în „marea mută” expusă unei progresive sfârtecări. Acestora li se adaugă o tânără care-i aşteaptă, ezitând în a alege, pe doi dintre ei.
Romanul debutează cu infomaţii sumare. Undeva în nordul Franţei, aproape de munţii Ardeni, într-o zi de august, se stârneşte ca din senin un vânt, pe cer apar avioane, se aude dangăt de clopote şi toaca începe să bată ca atunci când se anunţă un eveniment neobişnuit. De data aceasta e vorba de mobilizarea rezerviştilor, ceea ce sătenii, după un moment de nedumerire şi nelinişte, vor afla foarte curând. Clopotele şi toaca răsună, bineînţeles, şi rău prevestitor. Doar că deocamdată ceea ce domină, ca de obicei când izbucneşte un război, este o revărsare de entuziasm (fanfare, imnuri, sticle de băutură, şepci aruncate în aer, flori). Convingerea în iminenţa victoriei este imediată, dezastrul va mai întârzia.
Într-adevăr, mobilizarea începe chiar de a doua zi şi este generală, pe când moartea va fi selectivă.Toţi tinerii satului, cu prietenii mai sus amintiţi printre ei, se vor înfăţişa la cazarmă pentru a-şi lua în primire uniformele – multe hazliu de nepotrivite cu purtătorii lor –, precum şi tot echipamentul de război.
Interesat aproape exclusiv de grupul celor cinci, Echenoz le schiţează fugar portretul fizic şi moral, stăruind ceva mai mult asupra a doi fraţi. Charles, sigur de sine, distant, dispreţuitor, priceput în a obţine diverse privilegii: pentru început, să fie plasat în fruntea coloanei de către ofiţerii a căror favoare şi-o câştigase înzestrându- i cu ţigări de foi pe care el însuşi le fumează ostentativ, iar mai încolo să fie mutat de la infanterie la aviaţie prin intervenţia fiicei patronului, Blanche, protecţie care- i va permite să moară cel dintâi. Celălalt, Anthime – blând, sfios şi şters –, asupra căruia se concentrează interesul autorului, încât el devine, dacă nu e prea mult spus, protagonistul întregului roman. Lui i se va îngădui să nu-şi piardă pe front decât un braţ.
Lucrurile încep bine. Viitorii combatanţi călătoresc cu trenul, mâncarea şi băutura, buni stimulenţi ai stării de spirit belicoase (beţia „îmbrobodeşte frica”), nu lipsesc. Din păcate, euforia nu durează mult. Încep marşurile istovitoare, mâncarea şi băutura („poşircă”) trebuie procurate de la localnici, aceştia „profitând cu aviditate de afacerea în aur pe care o oferea o trupă însetată”. Nu trece multă vreme până când soldaţii traversează sate distruse, devastate, arse, abandonate de populaţie. Ajunşi pe câmpul de luptă, dau peste o mare masă de noroi semănată cu leşuri. De acum, se vor hrăni cu rădăcini, rămurele, insecte, sfârşind prin a fi ei înşişi devoraţi de păduchi, ploşniţe şi şobolani. Nu asistăm la bătălii câştigate ori pierdute. Batalioanele, plutoanele sunt muşuroaie strivite, de o parte şi de cealaltă, de bocanci. A devenit oarecum inadecvat discursul iniţial al unui comandant panglicar care le explicase ostaşilor că la război nu se moare din cauza obuzelor şi gloanţelor, ci din cauza „lipsei de higienă”. Drept pentru care îi sfătuise să se spele şi să se bărbierească zilnic, să-şi perie cu regularitate uniforma şi încălţămintea. Până să apuce a se deprinde cu toate astea, ei încep să moară, ori să fie mutilaţi. Răsplata pentru ceea ce se obişnuieşte a fi numit bravură nu e de invidiat. Charles, pilotul, va fi mitraliat de un avion german, unul dintre foştii săi camarazi va fi făcut una cu pământul de un abuz, un altul, rătăcind bezmetic între liniile de front, atras de o neobişnuită linişte şi de miresmele primăverii, va fi prins, judecat sumar şi executat. În urma unui atac cu gaze, al patrulea se va întoarce acasă orb; se va întoarce şi Anthime, nu înainte de a primi felicitările celor rămaşi să îndure în continuare pentru norocul de a nu fi pierdut decât un braţ.
Pregnanta incontestabilă romanului n-o dă intriga – aproape inexistentă –, ci avatarurile personajelor şi ambianţa, dar mai ales tonul şi metoda - ambivalentă. Combatanţii sunt priviţi în treacăt şi, ai zice, cu nepăsare, excepţie făcând episodul nefericit care se încheie cu executarea marţială a unuia dintre ei. Dincolo de ce au de suportat în tranşee, în afară de nume şi ocupaţia în civilie mare lucru nu ştim despre ei. Ceva mai multă atenţie i se dă trioului conjugal. Blanche, fiica unui proprietar de fabrică, e nehotărâtă – şi numai soarta va decide – între doi dintre angajaţii tatălui, Charles şi Anthime. La plecarea spre front, pe unul îl sărută cu foc, pe celălalt îl priveşte cu drag. Celui dintâi îi naşte o fetiţă când el apucase să moară, celuilalt un băiat, în chip de epilog. Felul dezinvolt în care e relatată această ultimă întâmplare e caracteristic. Ca să rezolve o problemă de serviciu, Blanche şi Anthime sunt trimişi la Paris, unde trag la un hotel: „…le-au indicat camerele: una în faţa celeilalte. Au lăsat bagajele, s-au spălat pe mâini, apoi au ieşit să facă o plimbare înainte de cină. Mai târziu, fiecare retrăgându- se, totul dădea de înţeles că vor dormi separat, numai că în timpul nopţii Anthime s-a trezit, a traversat coridorul, a împins uşa din faţă, s-a îndreptat pe întuneric spre patul lui Blanche care nu dormea nici ea. S-a culcat alături şi a cuprins-o cu braţul său, apoi a penetrat-o înainte de a o insemina. Si în toamna următoare, în cursul bătăliei de pe Marne, care a fost ultima, s-a născut un copil de sex masculin pe care l-au botezat Charles”.
În schimb, o asemenea consemnare rapidă nu se regăseşte în paginile mult mai amănunţite, mai stăruitoare în care nu se trec în revistă întâmplări, ci se descrie ambianţa lor, cu precădere când au loc pe teatrul de luptă. „Te ţii bine de puşcă, de cuţitul al cărui metal oxidat, pătat, înnegrit de gaze, abia de mai luceşte la izbucnirea de gheaţă a rachetelor luminoase, în aerul împuţit de caii putreziţi, de putrefacţia oamenilor căzuţi şi apoi, de partea acelora care stau încă aproape drepţi în noroi, putoarea urinei, a rahatului şi a sudorii lor, a jegului şi a vomei, fără să mai vorbim de acel efluviu copleşitor de rânced, de mucegăit, de vechi, cu toate că eşti, aşazicând, la aer pe front. Dar, nu: totul miroase a stătut, până şi persoana ta însăşi, în interiorul ei, în spatele reţelelor de sârmă ghimpată de care atârnă cadavre putrezite şi dezarticulate…” Nu e decât un fragment.
Am folosit cu intenţie clişeul „teatru de luptă” pentru că Echenoz îi dă consistenţă comparând războiul cu opera, cu una „sordidă şi împuţită” dar, ca şi războiul, „grandioasă, emfatică, excesivă, plină de lungimi penibile”. La fel ca opera, războiul „face mult zgomot şi este adesea, până la urmă, destul de plictisitor”.
Cu această comparaţie, am şi început să ilustrăm registrul stilistic dominant al romanului, unul care dă culoare tonului amintit. E vorba de umorul negru, uşor de exemplificat. Când avionul lui Charles se prăbuşeşte, autorul precizează că faptul se petrece pe un teren „ocupat în prezent de aglomerarea Jonchérysur- Vesle, sat frumuşel din regiunea Champagne-Ardennes, ai cărui locuitori se numesc Joncavidulieni”. Si despre măcelul de la sol se fac precizări: ordonanţa unui căpitan e dislocată în şase bucăţi, soldaţii sunt hăcuiţi geometric, sub diverse unghiuri; de pildă, sunt secţionaţi longitudinal… Rolul jandarmilor care-l arestează pe dezertorul fără voie era tocmai acela de a veghea ca soldaţii să se lase ucişi aşa cum se cuvine. Grija lui Anthime nu aveau de ce s-o ducă, întrucât acesta devenise „apt să perforeze, să străpungă, să amputeze cel mai mic obstacol, corpuri umane, animale, trunchiuri de copaci”… Până şi fanfara îşi făcuse datoria: componenţii ei fiind seceraţi în timp ce suflau în instrumentele lor fără să scoată vreun sunet fals.
Umorul este prin urmare negru şi, s-ar zice, cinic. În privinţa rostului său nu putem decât să avansăm presupuneri: să fie oare vorba de o reacţie contondentă la absurditatea oricărui război, să fie numai un exerciţiu de stil? Să fie, mai degrabă, ambele? Oricare ar fi răspunsul corect, efectul este unul reuşit.