Aurel Pantea, Nimicitorul, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2012, Versiune în limba latină de Marcela Ciortea, 99 pag.

Un cal credincios, oricât ar fi de slăbit şi de gârbovit, îşi duce stăpânul până la capătul drumului. Tot astfel şi-ar purta şi Aurel Pantea poezia în spinare, ca pe o stăpână iubită, până la capăt, dacă poezia n-ar fi ea însăşi maica din pântecele căreia ar trebui să se nască: „(...) şi maica/ naşterilor tace, şi tace şi elocvenţa, maica mea mă umple de sânge/ şi eu nu mă voi naşte,/ e o zi ceţoasă şi un domn îşi plimbă câinele, veneţia sau aiurea“.
Acest poem, care sfârşeşte întrun anti-climax abulic, de stampă impresionistă, vorbeşte, în fond, despre o criză a re-naşterii: „dau pe afară placente zdrenţuite, ceva e sfâşiat, o puşcărie/ a muţeniei, închide gura, închide-te, verbele aruncă din ele/ acţiunile ca pe nişte morţi, limbajul meu e un lung tunel/ spre linişti închise ca pupele“. O criză a poeziei, izvorâtă dintr-o criză a fiinţei. Toată poezia lui Aurel Pantea reprezintă, în esenţă, o ars moriendi, o artă de a învăţa moartea şi de a se învăţa cu moartea. O luptă a cerebralităţii cu urletul visceralităţii, o dominare poetică, impersonală, a slăbiciunii ontice a Fiinţei, o sublimare rece a angoasei în faţa neantului („cu flacără rece ard,/ strângând în braţe ceea ce mă neagă“, spunea poetul undeva). Pentru că trebuia să poarte un nume, unul singur, timpul, moartea, boala, nimicul, tot ceea ce conţine morbul eroziunii şi al extincţiei s-a întrupat metaforic în Nimicitorul, un „personaj“ care vine, de fapt, din volumele precedente. Cu trecerea vremii, forţa Nimicitorului se simte/ se vede mai dureros, stigmatele sale s-au adâncit în trup, iluzia în puterea artei poetice de a-i ţine piept începe să se destrame ca o dantelă îngălbenită („un pământ ondulat ca emoţia/ ne spune adevăratul nostru nume“), iar tăcerea dă târcoale, precum moartea în jurul muribundului. Şi nu doar textualizată („după fiecare propoziţie are faţa unuia ieşit din infern,/ am fost şters, am atins mutul, ar putea să zică, dar din densa tăcere/ nu se mai aude nimic“), ci şi la propriu, dat fiind că această carte recentă adună, după lectura mea (fără să fac însă o statistică exactă), mai multe poeme vechi decât inedite (fără versiunea în limba latină, din partea a doua, şi numărul paginilor ar fi mult mai restrâns). De aceea şi este destul de greu să tragi o linie de demarcaţie fermă între anterioarele „rapoarte de angoasă“ şi actualele, „ataraxicele“ „transmisiuni în direct ale descompunerii, ale putrezirii fiinţei, ale degenerescenţei lente şi implacabile. (...) poetul notează doar progresia agonică a acestei dezagregări şi face reportajul cangrenării lumii, al climatului de exterminare prin vidare lentă“ (Al. Cistelecan). Noutatea, atâta câtă se găseşte aici, îmi pare a fi, dimpotrivă, tocmai personalizarea discursului liric, chiar dacă detaşarea seamănă uneori a observaţie clinică („Azi, mi-am văzut inima, bătea de tare departe,/ parcă nu era inima mea, alături, lângă un aparat sofisticat,/ doctoriţa cu ochi albaştri m-a lăsat să ascult o clipă/ ritmurile ei, am auzit mari şuvoaie şi un şuier,/ se zbătea timpul în fluvii mari“), şi, mai ales, confesiunea directă, tuşantă, ca o spovedanie fără ambiguităţi, scăpată din frâul transfigurărilor vizionare intelectualizante: „Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/ e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/ rezolvate./ Înainte de a cunoaşte febrele ei, sudoarea de sânge,/ pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/ şi cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,/ cu omul din mine care se va sfârşi. Sunt sediul Tău precar,/ Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/ fortăreţe, în fiecare din acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/ în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,/ dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne,/ cu partea din mine, care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,/ şi totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sunt aproape bătrân/ şi încă n-am învăţat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârşită“. Acest poem face pandant, cumva, cu cel din care am citat la începutul recenziei, fiindcă el ajunge să vestească o re-naştere printr-o întoarcere, dinspre suferinţa lumii (în definitiv, abstractă), înspre sinele palpabil. Întoarcere dramatică, aproape patetică, dând de pământ cu ataraxia şi cu amăgirea, de sorginte cultural-filosofică, a „învăţării“ morţii.
Nimicitorul este un volum de atmosferă crepusculară, cu câteva zvârcoliri acute de viaţă. Iar din această viaţă, aşa precară cum este, strigându- şi însă existenţa, în ciuda tuturor agresiunilor nimicitoare, creşte povara scumpă a poeziei. Aflată acum la o răscruce de formule expresive. Dar până la capăt – capătul de tăcere – ar mai fi ceva de mers.