Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
La porţile Troiei de Diana Moţoc


Născut la Barcelona în 1952, Quim Monzó este unul dintre cei mai solizi reprezentanţi ai prozei catalane contemporane şi cel mai cunoscut dintre ei (mărturie stau sutele de mii de exemplare vândute din cărţile lui, premiile obţinute, traducerile din opera sa, în nu mai puţin de optsprezece limbi). Dacă ideea de generaţie nu i-ar displăcea profund - “Ziua în care am fost citat ca făcând parte dintr-o generaţie, am avut impresia că am fost arestat de poliţie”, spune el într-un interviu - am fi tentaţi să-l considerăm, aşa cum l-a recunoscut critica naţională şi internaţională, drept şef al tinerei literaturi catalane post-franchiste.

Excepţional prozator, activitatea lui creativă depăşeşte însă graniţele literaturii. A fost grafician, corespondent de presă – în decembrie 1989 şi ianuarie 1990 s-a aflat la Bucureşti, de unde a trimis reportaje la Diari de Barcelona. Acestea au fost reunite în 1991 în culegerea Hotel Intercontinental, apoi, alături de producţia sa jurnalistică ulterioară, în volumul de curând lansat simultan în catalană şi spaniolă, Catorze ciutats comptant-hi Brookyn/Catorce ciudades contando Brooklyn (Paisprezece oraşe, cu Brooklyn). A făcut emisiuni la radio şi televiziune, nici cinematograful nu-i este străin ( participând, de pildă, la scrierea dialogurilor filmului Jamón, Jamón, al lui Bigas Luna).

A debutat în 1976, dar data de naştere a „Fenomenului Monzó” este 1989, când publică, la Editura Quaderns Crema, căreia i-a rămas fidel până astăzi, al treilea roman al său, La magnitud de la tragèdia (Amploarea tragediei). În volumele de povestiri, de la Uf, va dir ell (Uf, a zis el, 1978), la Olivetti, Moulinex, Chaffoteaux et Maury (1980), L’illa de Maians (Insula Maians,1986), El perquè de tot plegat (De ce-ul totului tot,1993) până la Guadalajara (1996), literatura sa a evoluat spre refuzul oricăror elemente superflue, atât în ceea ce priveşte ficţiunea (pornind de la detalii banale spre a ajunge la limitele absurdului), cât şi felul de a o construi - logică riguroasă, refuzul oricărei psihologii, un stil esenţializat, un ritm surprinzător, un umor subtil, mai mult neliniştitor decât amuzant.

Proza de faţă face parte din volumul Guadalajara, în curs de apariţie în colecţia „Biblioteca de cultură catalană” a Editurii Meronia. Aparent fără nici o legătură cu temele celor 14 povestiri, titlul este dat de cântecul Guadalajara, situat ca „pistă sonoră a tuturor povestirilor, ca un fir roşu aproape invizibil care coase paginile cărţii şi se instalează ca un contrapunct inevitabil, ca o cheie ironică şi uneori crudă a întâmplărilor povestite.” Sunt rescrieri ale miturilor europene, de la calul troian la Wilhelm Tell sau la Robin Hood, şi ale unor tipare de gândire şi viaţă generale. “Nu distrug miturile, spune el. Aceste povestiri sunt făcute pentru a continua să le scriem. Obosisem să tot aud mitul lui Robin Hood care sare în ajutorul săracilor. Am vrut, prin urmare, să întind logica până la capăt. Astfel, din realistă, o poveste devine fantastică. Nu mă gândesc să minez societatea minându-i miturile. Dimpotrivă: o cultură care permite să-i travesteşti textele fundamentale şi să te joci cu ele e mare. Miturile au fost rescrise de mii de ori; asta le-a dat forţă”.

Calul de lemn e gata, terminat, şlefuit, lăcuit, dis-de-dimineaţă, la prima oră. A fost o treabă grea, muncă de zeci de soldaţi sub supravegherea a trei maiştri tâmplari. Se înalţă, maiestuos, neclintit, chiar în mijlocul plajei. Îl lasă la uscat o zi-ntreagă. Noaptea, cu grijă, să nu fie văzuţi de pe zidul cetăţii, războinicii aleşi urcă pe-o scară de cânepă, unul după altul, repede, fără zgomot. Sunt înarmaţi, la centură au înnodată o bocceluţă cu carne în saramură, să prindă dimineaţa forţe, şi-o raţie de apă, să-şi stingă setea. După ce-a urcat şi ultimul războinic, strâng scara şi închid trapa, să nu se observe nimic din afară.

Se aşează în ordine, cu răbdare, strânşi unul într-altul, umplu burta animalului. Mirosul de lac n-a dispărut de tot şi-i ameţeşte. Dorm cu neliniştea pe care-o dă certitudinea victoriei iminente. Aşa cum era hotărât, în zori, cei din tabără adună lucrurile, dau foc corturilor şi urcă-n corăbii, dând de-nţeles că socotesc războiul pierdut şi se retrag definitiv. Războinicii aleşi privesc mişcările prin crăpăturile dintre scândurile calului. Iar când corăbiile aheilor dispar în zare, îşi întorc privirile spre porţile cetăţii. Se vor deschide curând, troienii vor ieşi, vor lua ca pradă de război calul şi-l vor duce-n cetate. Războinicii ahei profită de aşteptare ca să-şi mănânce rezerva de carne.

Orele trec încet, din cetate nu iese nimeni. Primului care se miră, Ulise îi ordonă să păstreze tăcerea. Să nu deschidă gura nimeni, fiecare să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă. Dacă iese vreun troian şi-aude că-n cal sunt oameni care vorbesc, tot şiretlicul se duce de râpă.

La prima oră a amiezii li se termină apa. Sub soarele nemilos, burta calului e un cuptor. Noaptea dorm fără să simtă frigul. Sunt atâţia şi-aşa de înghesuiţi, că n-au nevoie de pătură. Problema-i cu micţiunile. Au stat înăuntru toată ziua şi noaptea dinainte şi, pe ascuns şi incapabili să se mai abţină, unii hotărăsc să urineze prin colţuri. Dar nevoile lui Anticles nu-s mici, ci mari. Ulise îi ordonă să se stăpânească. Anticles spune că nu poate (îl seacă la burtă de durere, nu mai e-n stare să reziste nici o clipă), îşi pierde cumpătul şi se plânge că pân-acum troienii ar fi trebuit să fi luat calul. Nu să rămână ei atâtea ore, acolo-năuntru. Spune toate astea strigând; ca să-l facă să tacă, Ulise îl strânge de gât.

La ivirea zorilor renasc speranţele. Astăzi troienii vor veni sigur, vor lua în sfârşit calul şi-l vor duce-năuntru. E logic, ieri n-au făcut-o că nu aveau încă încredere. Azi o să le fie clar că aheii într-adevăr au plecat. Le-o confirmă faptul că, mai târziu, când se mai ridică soarele, aud muzică venind din cetate, nişte cânturi stranii, dar de netăgăduit vesele. Pesemne sărbătoresc victoria. După-amiază, troienii deschid în sfârşit porţile cetăţii. Războinicii ahei se bucură şi văd (înfriguraţi, dar nemişcaţi, să nu facă zgomot) cum un grup de troieni iese din cetate şi vine spre cal. Aheii îşi ţin răsuflarea. Troienii dau ocol animalului de lemn şi se uită la el curioşi. Discută-între ei, dar aheii, deşi-şi ciulesc urechile, nu aud ce spun. Ajunge până la ei doar un murmur de vorbe amestecate cu freamătul valurilor. Acum, în sfârşit, vor lua calul şi-l vor duce-năuntru. Dar nu, n-o fac, se întorc în cetate şi închid porţile.

În acea noapte, războinicilor ahei le e şi mai greu să adoarmă. Foamea şi setea-i cuprind pe toţi. Nu mai au nici apă, nici mâncare, nici n-au cum face rost şi-asta dă naştere la frecvente certuri, certuri pe care Ulise le curmă din rădăcină: să n-audă o vorbă. Un sforăit. Orice zgomot i-ar putea alarma pe troieni asupra capcanei. Se ivesc zorile. Ziua trece, nu vine după ei nimeni. Ulise îşi ascunde nervozitatea. Ceilalţi războinici, nu. Le e foame şi, de câte ori se plânge vreunul că treaba nu merge cum trebuie, Ulise ameninţă că strânge de gât pe cine nu tace.

Două zile mai târziu, doi dintre ei propun să iasă, ce-o fi o fi, chiar dacă-n felu-ăsta le dezvăluie troienilor capcana. E limpede, spun, că şiretlicul nu ţine şi trebuie să fii cretin s-o ţii înainte c-un plan care nu merge. Ulise înăbuşă încercarea de răzmeriţă aşa cum ameninţase: îi strânge de gât şi pe ei, ca pe Anticles. Cum n-au mâncat de-atâtea zile, războinicii devorează amândouă cadavrele. Unul, cu stomacul mai delicat, varsă la prima înghiţitură. Ca să nu se deshidrateze, se hotărăsc toţi să-şi bea urina.

La putoarea de urină şi excremente se-adaugă acum mirosul de carne împuţită al primului cadavru (al lui Anticles, care, pe dogoarea-aia, începe să se descompună) şi-al măruntaielor celorlalte două. Cineva propune să scape de ele, să deschidă trapa o clipă şi să le-arunce. Pe Ulise îl apucă exasperarea. Cum le poate trece prin cap asemenea idee? Cum ar putea să le-arunce afară fără să le trezească troienilor bănuieli? Să lase la picioarele calului trei cadavre (două reduse doar la un morman de oase şi viscere) ar însemna să le dea-n vileag capcana. Un altul sugerează c-ar putea să se descotorosească de ele noaptea: să le coboare pe scară şi să le-arunce-n mare. Altul e de părere că nu să trăieşti cu putoarea de cadavru şi de excremente e cel mai greu, ci nesiguranţa viitorului. De-a lungul acestor zile, corăbiile ahee probabil c-au tot trimis oameni să vadă dacă, aşa cum prevăzuseră, calul de lemn e deja-n Troia. N-or să mai reziste prea multe zile ascunse până să considere şiretlicul eşuat şi să se-ntoarcă acasă, acceptând definitiv înfrângerea. De nu cumva au şi făcut-o. Ulise se repede la el, dar nici el nu mai are putere şi, incapabili să se bată cu minimum de vigoare, cad amândoi peste ceilalţi războinici, care se dau la o parte, tot mai slabi, fără chef. Unii, culcaţi, sunt atât de ţepeni, încât e greu să-ţi dai seama dacă mai sunt încă în viaţă. Ulise însuşi simte că-şi pierde curajul, dar nu-şi poate permite. Troienii, repetă, de fiecare dată cu tot mai puţină convingere, pot ieşi în orice moment şi vor lua calul. Trebuie doar aşteptat. Când se va întâmpla, ei (cei mai buni războinici, aleşi între floarea tinereţii ahee) vor aştepta să vină noaptea, vor ieşi când dorm toţi, vor prăda cetatea şi vor doborî porţile. Prin crăpăturile dintre scânduri, priveşte cu lăcomie zidurile cetăţii; şi-şi astupă urechile să nu audă gemetele agonice ale războinicilor săi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara