De data asta, la pomul lăudat merită să mergi cu un sac mare, pentru că fiecare va găsi cu ce să-l umple. N-au rămas prea multe documente în legătură cu Pomul Verde, primul teatru de limba idiş din lume, înfiinţat de Avram Goldfaden la Iaşi, în 1878. Sunt puţine documente directe care să ateste contribuţia concretă a lui Goldfaden. Aşa cum se întâmplă în teatru, omul care însufleţeşte nu e prea preocupat de drepturile de autor. Şi poate că tocmai pentru că sunt puţine atestări, viaţa copleşeşte filmul documentar Moştenirea lui Goldfaden.

Cu profesionalism şi artă a povestirii - atât de aleatorii în filmul documentar - Manase Radnev (scenariul) şi Radu Gabrea (regia) s-au implicat în dialogul dintre memoria veşnic datoare realităţii şi realitatea care se justifică prin memorie. Filmul a fost produs de Total TV cu sprijinul Ministerului Culturii din România. Din puţinul care s-a păstrat autorii acestui film încântător şi profund în acelaşi timp, trec dincolo de document şi dau o imagine despre viaţa moştenirii lui Goldfaden. E încântător pentru că aproape toţi interlocutorii evocă istoria ca şi cum ar vorbi despre propria lor viaţă, Goldfaden e un om care tocmai a închis uşa, tocmai a adus un text, tocmai a fredonat un cântec şi s-a dus să se vadă cu cineva şi se reîntoarce imediat, preocupat de ce o să fie mâine, nu peste un secol; o actriţă extraordinar de frumoasă, vorbeşte despre Goldfaden ca despre un iubit. Regizori, istorici ai teatrului sunt interesaţi de Iaşiul acelor vremi, de comunitatea evreiască, de relaţiile ei cu majoritatea românească, depăşind retorica prejudecăţilor şi a locurilor comune.

Filmul e profund pentru că în accepţia autorilor filmului teatrul nu se reduce la un şir de reprezentanţii pe scenă, el este o sinteză a identităţii culturale, un mijloc folosit de comunitate pentru a se exprima şi de animatorii scenei pentru a determina comunitatea să evolueze.

Teatrul de limbă idiş continuă acum în câteva locuri din lume, Bucureştiul fiind unul dintre ele, încercând să asigure conservarea prin artă a unei limbi pe cale de dispariţie, dar care a creat o cultură importantă. Mijloc de comunicare al evreilor din exilul european, idişul a dispărut odată cu Holocaustul şi cu emigrarea masivă în Israel a evreilor din ţările foste comuniste. Limba oficială a statului Israel este ebraica, puţinele reviste şi focare culturale idiş supravieţuiesc în Statele Unite. Festivalul de teatru idiş organizat de Ioan Holban odată la doi ani la Iaşi, adună pe lângă Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti (director Hary Eliad), formaţiuni teatrale din Rusia, Europa Centrală, America. Şi de acolo, vine şi surpriza. Gabrea şi Radnev au găsit la New York un grup de oameni care îşi trăiesc cu o vitalitate extraordinară prezentul teatral dedicat lui Goldfaden: actori, cântăreţi, cercetători americani pun pasiune în strădania lor de a arăta şi celorlalţi ceea ce au aflat despre viaţa dintr-un colţ îndepărtat al Europei, devenit familiar lor prin Goldfaden. E descris parcursul tânărului Goldfaden compozitor din vocaţie, actor din nevoie, activist cultural, gazetar purtător al unei misiuni civilizatoare, e urmărit drumul de la Odessa la Sankt-Petersburg, Iaşi, New York peregrinările prin Est şi saltul în Statele Unite. Toate acestea au lăsat urme nu doar în viaţa unui personaj neliniştit: neliniştea lui a modificat ceva din viaţa celor din jur. N-a avut întotdeauna succes: dar ce poate înlocui mai bine succesul decât convingerea multor oameni de azi care-i cântă cântecele, convinşi că acesta e folclorul evreiesc ? Zalmen Mlotek, director la ,Folksbiene Theatre New York" un bărbat mai curând scund şi mai degrabă grăsuţ, cu ochelari rotunzi, desfăşoară tone de farmec cântând, acompaniind, conducând repetiţii, insuflând actorilor de azi patosul lui Goldfaden, ritmul lui, atât de departe şi totuşi atât de aproape de viaţa actorilor newyorkezi. E o modalitate de a căuta rădăcinile identitare, dar şi o minunată pledoarie pentru teatru, artă care adună oamenii la un loc, le descrie suferinţele şi îi ajută să le depăşească prin glume, prin cântec, printr-o solidaritate care se lipseşte de lozinci şi locuri comune.

Artiştii din film explică, aproape convingător, în ce măsură musicalul - gen fundamental în şcoala de teatru de peste ocean - datorează estetica sa, stilistica lui, tipului de spectacol creat de Goldfaden. Într-o măsură au dreptate, dar musicalul a colecţionat mult mai mult şi din mai multe locuri pentru a fi ceea ce este. Dar efortul nu dovedeşte decât modul în care artiştii evrei se simt parte a artei americane, la izvoare ca şi la vărsare. E o minunată lecţie de teatru conţinută în acest film despre eternul spectacol al speranţei umane.